Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 7
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

O Biserică care poate și nu poate să se schimbe. Dinamicile tradiției

 
O Biserică care poate și nu poate să se schimbe. Dinamicile tradiției
  • 17 Noi 2015
  • 4483

Alegerea Papei Francisc i-a făcut pe mulți să creadă că Papa va conduce Biserica catolică către reforme în diferite medii ale vieții bisericești, reforme nu doar de stil, ci și de substanță. Îndemnurile la reformă nu sunt noi în istoria Bisericii: Ecclesia semper reformanda, spune o vorbă veche. Termeni precum „reformă” sau „dezvoltare” sunt săraci în a indica o schimbare ce întâmpină mereu rezistențe.

Schimbarea are loc cu greutate în Biserică care afirmă că este în continuitate cu propriul Întemeietor și cu Biserica de la începuturi. Identitatea sa cea mai profundă este legată de păstrarea Evangheliei așa cum a fost aceasta trăită de primii discipoli. Misiunea sa este de a răspândi și de a da mărturie despre mesajul evanghelic. În ce mod poate Biserica păstra continuitatea cu originile sale și în același timp să se schimbe? De ce schimbarea și reforma constituie o problemă pentru tradițiile religioase atâta timp cât nu sunt o problemă în alte domenii ale vieții umane, precum medicina, știința și artele, în care noi dezvoltări, invenții sau înnoiri sunt văzute de obicei drept contribuții pozitive? Avem impresia că această rezistență la schimbare este legată de modul în care a fost pusă problemă sau de modul în care s-a derulat discuția.

Discuțiile asupra continuității și schimbării tradiției Bisericii s-au concentrat aproape în mod exclusiv asupra ceea ce se poate sau nu se poate schimba, asupra a ceea ce este esențial sau e cauzal. Este unanim recunoscut că termenul „tradiție” se referă atât la lucrurile transmise (tradita) cât și la procesul de a transmite (traditio). Teza noastră este aceea că avem posibilități mai bune de a trata problema continuității și pe cea a discontinuității dacă ne concentrăm mai degrabă pe primul înțeles decât pe cel de-al doilea, mai mult asupra metodei decât asupra conținutului. Când ne întrebăm ceea ce este esențial și ceea ce este accidental, o facem în mod abstract, fără a ține seama de contextul social, cultural și istoric. Acest mod de a acționa nu ține cont nici de experiența reală trăită de comunitatea creștină. Istoria ne demonstrează cum ceea ce părea a fi esențial într-o împrejurare, ulterior, după ce aceasta s-a schimbat, nu mai era la fel de esențial[i].  Această judecată asupra ceea ce este esențial ignoră dinamicile dezvoltării și ale schimbării și presupune o noțiune mai degrabă statică asupra tradiției.

În ultimii ani, sociologi și teologi au scos în evidență o înțelegere mai dinamică și mai pozitivă a tradiției. Bazându-se pe lucrarea sociologului Edward Shils, Tradition[ii], teologul Robert Schreiter indică trei funcții principale pe care tradiția le îndeplinește azi în orice grup social. Aceasta furnizează: 1). resurse pentru identitate, pentru definirea teritoriului grupului și o viziune asupra lumii care explică originile și locul grupului într-un orizont mai larg, precum și principalele valori și credințe; 2). un sistem de comunicare care conferă coeziune și continuitate prin intermediul simbolurilor și a codurilor, a narațiunilor, a memoriilor și a regulilor; 3). resurse pentru a introduce noul într-o societate, făcîndu-o pe aceasta din urmă capabilă de a înfrunta noi elemente și experiențe. Pe scurt, „tradiția e de folos pentru a garanta resursele și pentru coeziunea și continuitatea pe timp îndelungat”[iii].  Furnizează stabilitate unui grup sau unei societăți.

Dar tradiția însăși nu e statică, ci e dinamică și tocmai aici este problema. În ce mod un proces dinamic furnizează stabilitate? Sau, în alți termeni, în ce mod o societate poate menține continuitatea cu trecutul său și să abordeze evenimente noi și imprevizibile? Cum ne putem conserva identitatea noastră și în același timp să ne schimbăm? Câtă schimbarea poate suporta un grup înainte de a-și pierde identitatea? Întrebări asemănătoare au apărut în timpul recentelor controverse privitoare la interpretarea Conciliului Vatican al II-lea[iv].

Unii comentatori scot în evidență înnoirile Conciliului în liturgie, revelație și Scriptură, ecleziologie, ecumenism, atitudinea față de religiile necreștine și mai ales față de libertatea religioasă. Alții subliniază continuitatea Conciliului cu tradiția înțeleasă în sens larg și dorința de a menține continuitatea cu primele Concilii. Avem de-a face binenînțeles atât cu continuitate cât și cu discontinuitate.

Ormond Rush a formulat o distincție utilă între „micro-fracturi” care au avut loc  și „macro-fracturi” care nu s-au realizat[v]. În timpul discuțiilor din cadrul Conciliului, marea majoritate a neînțelegerilor erau în jurul acestei probleme. După părerea lui John Courtney Murray, Declarația Dignitatis humanae despre libertatea religioasă „a fost [...] documentul cel mai controversat al întregului Conciliu, mai ales pentru că ridica problema mereu prezentă la toate dezbaterile conciliare, aceea a dezvoltării doctrinei”[vi].

În articolul de față, ne propunem a examina tocmai această problemă, scoțând în evidență cum se verifică această dezvoltare. În ce mod un grup, o societate, o Biserică menține continuitatea cu trecutul, cu propria identitate, în timp ce aceasta se schimbă? În ce mod se desfășoară acest lucru? Cum o putem înțelege? Dacă tradițiile sunt dinamice și se schimbă, ce schimbări sunt legitime, autentice și adevărate și care nu sunt? Există criterii cu care le putem diferenția? Bineînțeles, nu este vorba de întrebări noi apărute odată cu conciliul Vatican al II-lea. Până una alta, am dori să amintim pe scurt încercările făcute de unii teologi din trecut care au abordat această problemă: Vincențiu de Lerins, John Henry Newman și Yves Congar. Vom propune pe urmă unele idei comtemporane bazate pe munca sociologului și antropologului Pierre Bordieu care ar putea să ne ajute azi a regândi problema.

 

 

Vincențiu de Lerins: criteriul continuității

Unul dintre primii teologi care au abordat această temă a fost Vincențiu de Lerins, călugăr din secolul V, care a trăit în sudul Franței și a scris în jurul anului 434 o lucrare intitulată Commonitorium. Redactarea lucrării la doar trei ani după Conciliul de la Efes (431) demosntrează că el era conștient de faptul că limbajul Conciliului de la Efes și al celui de la Nicea din 325 erau diferite de limbajul Noului Testament. De altfel, aceste concilii au folosit termeni filozofici  grecești (precum termenul homoousios) pentru a clarifica relația lui Isus din Nazaret cu unicul Dumnezeu, YHWH, pe care Isus îl numea „Tată”. Conciliul de la Efes a numit-o pe Maria Theotokos, Mama lui Dumnezeu, limbaj care nu se găsește în Noul Testament. Era legitimă o asemenea schimbare? Era conformă cu învățătura apostolilor și a lui Isus?

După cum a scris Thomas Guarino, aceste întrebări „l-au împins pe Vincențiu să reflecte profund asupra continuității și a schimbării, asupra identității și a diferenței, asupra vechiului și a noului. Cum se păstrează în timp prețiosul depozit al credinței? În ce mod sunt identificate noutățile ilegitime?”[vii].  Răspunsul său a sunat astfel: criteriul adevăratei credințe era următorul: ceea ce era crezut „întotdeanua, pretutindeni și de către toți” (semper, ubique, et ab omnibus)[viii]. Acest criteriu a fost denumit „canonul” sau „regula” lui Vincențiu și a fost deseori citat în manualele și în cărțile de teologie. Dacă o luăm în sens strict sau ad litteram, regula pare a fi „naivă” din punct de vedere istoric și inutilă din punct de vedere practic. Cum e posibil a se cunoaște ceea ce s-a crezut „întotdeauna, pretutindeni și de către toți”?  Părea că regula presupune o noțiune foarte statică asupra tradiției.

O nouă traducere a lucrării, comentată de Guarino, oferă însă o lectură mai nuanțată. Comentatorul susține că regula lui Vincențiu nu trebuie extrapolată din context: ea respingea ereziile. „Chiar la începutul acestei cărți ‒ scrie Guarino ‒ Vincențiu prezintă o lungă înșiruire de erezii care asediază Biserica: arianismul, donatismul, pelagianismul, iar lista continuă mai departe. Cum pot catolicii să identifice adevărul când sunt atâția falși învățători?”[ix]. Dat fiind contextul, principala grijă a lui Vincențiu era aceea de a oferi criterii pentru a distinge doctrina sănătoasă de eroare.

Prima sa regulă nu poate fi însă despărțită de cea de-a doua: „Cu timpul se verifică fără doar și poate o creștere a doctrinei creștine”[x]. Există o dezvoltare în Biserică, dar aceasta e mereu în continuitate cu ceea ce era înainte.  De aceea e necesar ca înțelegerea, cunoașterea și înțelepciunea să crească și să preogreseze puternic atât la nivel individual cât și la nivel comunitar. Totuși, progresele făcute trebuie să fie conforme cu propriul mod de a fi, adică în acord cu aceeași doctrină, aceeași înțelegere și același conținut[xi].

Vincențiu se folosește de analogia cu creșterea corpurilor: orice lucru care  se manifestă la adult, era deja prezent la copil în stare embrională, astfel încât la bătrânețe nu apare nimic nou. Spus cu alți termeni: dacă semăn grâu, culeg grâu. Este o schimbare, dar nu în semnificația sau în sensul a ceea ce Biserica a învățat mereu. De aceea, ideea lui Vincențiu despre tradiția Bisericii nu era complet de neclintit.

Guarino demonstrează și că prima regulă, „întotdeauna, pretutindeni și de către toți”, nu e din punct de vedere istoric atât de naivă precum ar putea părea dacă vine luată ad litteram. Vincențiu avea în vedere înainte de toate cele două Concilii. Biserica reunită în Conciliu îi reprezenta pe fiecare venit dintr-un loc anume, iar Niceea și Efes erau doar încercări de a „dezvolta” și de a „deschide”ceea ce era conținut în Scripturi, în tradiția Părinților Bisericii, adică mereu. Guarino încheie astfel: „Canonul lui Vincențiu – semper, ubique, et ab omnibus – se concretizează și se exemplifică într-o serie de poziții sau garanții teologice în care cineva poate vedea în mod clar cum a fost păstrată doctrina creștină”[xii].

Este vorba de caracteristici aparent abstracte ale canonului lui Vincențiu,  care trebuie înțelese în mod corect ca fiind garanții vii cu care Biserica vie stabilește credința transmisă cândva sfinților”[xiii]. Această interpretare istorică, mai dinamică și mai concretă, a canonului lui Vincențiu ne poate ajuta să recunoaștem de ce acesta a fost atât de influent în orice discuție privitoare la dezvoltarea doctrinei.

 

 

Traducere de Octavian FRINC după T. HOWLAND SANKS, „Una Chiesa che può e non può cambiare” în La Civiltà Cattolica (3966), 26 septembrie



[i] Cfr. J. T. NOONAN jr., A Church that can and cannot change, Notre Dame (IN), University of Notre Dame, 2005.

[ii] Cfr. E. SHILS, Tradizione e carisma, Brescia, Morcelliana, 2012.

[iii] R. J. SCHREITER, Constructing Local Theologies, Maryknoll (NY), Orbis, 1985, 105-107.

[iv] Cfr., de exemplu, O. RUSH, Still interpreting Vatican II: some hermeneutical principles, New York, Paulist, 2004; D. G. SCHULTENOOVER  (ed.), Vatican II: Did anything happen?, New York, Continuum, 2007; M. FAGGIOLI, Interpretare il Vaticano II. Storia di un dibattito, Bologna, Edb, 2013.

[v] Cfr. O. RUSH, Still interpreting Vatican II..., cit., 7.

[vi] W. M. ABBOTT, The documents of Vatican II, New York, America 1966.

[vii] TH. G. GUARINO, Vincent of Lerins and the development of christian doctrine, Grand Rapids (MI), Baker Academic, 2013, XXVIII.

[viii] Ivi, 2.

[ix] Ivi, 11.

[x] Ivi, 6.

[xi] Cfr. Ivi, 15.

[xii] Ivi, 25.

[xiii] Ivi , 42.

 

Știri din aceeași categorie