Știu exact ce ar trebui să fie copilul meu

„Pentru a educa un copil este important să nu uităm de dreptul lui la libertate”

de psiholog Anastasia Bondaruk

Îmi amintesc că E. Erikson descrie răspunsul profesorului său de psihologie la cererea elevilor de a prezenta amănunțit tema „granițele EULUI”. Profesorul a dedicat acestei probleme trei după-amieze lungi. Concluzionând, el și-a pus jos conspectele și, privind încrezător în ochii elevilor, a zis: „Oare eu m-am înțeles pe mine?”

Erikson recunoaște că această problemă și-a pus-o și el adesea pe când termina următoarea carte. Ce să mai vorbim despre mine, despre noi… Iar dacă ajungem la concluzia: „În această problemă am înțeles totul”, – aceasta ar însemna sfârșitul dezvoltării în acest domeniu. Formele nu trebuiesc privite rigid. În final, lipsa noastră de înțelegere va fi motorul dezvoltării.

Ce dăunează educării responsabilității?

Haideți să ne referim la controlul total. Acesta se întâmplă atunci când unul dintre părinți are un plan ideal despre cum trebuie să fie viața copilului lor, sub toate aspectele, iar acesta, pur și simplu, este introdus într-un model prestabilit nu ca persoană, ci ca lucru și înșurubat într-un mecanism imens.
În această situație, de regulă, copilul nu este întrebat dacă el își dorește ceea ce, cu atâta ardoare, își doresc părinții pentru el. De aceea, toate circumstanțele vieții lui, toate încercările de a-și manifesta personalitatea, vor fi subordonate unei singure voințe. Voința celui ce îl educă.

În cazul controlului total totdeauna va fi un scop bine formulat. Cei ce desfășoară instruirea, pentru stabilirea obiectivelor sunt înzestrați cu o claritate a minții și o reticență în a se abate de la cele intenționate, în nicio situație, chiar dacă copilul nu vrea, chiar dacă el nu poate, chiar dacă își pierde identitatea sa în lista de cerințe.

Nu este de mirare că termenul de „tutelă sufocantă” este discutat de către cercetătorii relațiilor obiective timpurii în legătură cu problematica schizoidă și paranoidă.

Istoria lui Daniel Paul Schreber

Unul dintre cei mai cunoscuți bolnavi cu psihoză în plină desfășurare, cu delir și halucinații – este Daniel Paul Schreber. Primul episod psihotic s-a întâmplat în 1884, când Schreber avea 42 de ani și ocupa funcția de președinte al Tribunalului Suprem din Saxonia.

El era un om foarte educat, care cunoștea foarte bine juristprudența, medicina, biologia, psihiatria, limbile străine. Efectuând tratament în clinica Sonnenstein, Schreber citește Manualul de psihiatrie al lui Krepelin și contestă concluziile acestuia despre halucinații, pe baza experienței lui de boală. Foarte inteligent din partea lui, nu-i așa?

Gottlob Moritz Schreber, tatăl lui Paul Schreber, reprezintă excesul de forță paternă, influență și putere. Acesta a fost un cunoscut medic ortoped, care a creat echipamente ortopedice pentru copiii bolnavi. El a dus o luptă neobosită cu diferitele forme de handicap ale copiilor și a elaborat chiar dispozitive special adaptate. Tatăl lui Daniel Paul Schreber a fost un mare iubitor al ordinii și regulamentelor. De aceea el le-a cultivat și a avut o mare satisfacție pentru aceasta.

Numele lui Schreber-senior este cunoscut în Saxonia și astăzi o stradă și societăți din Leibzig îi poartă numele. El a avut reputația omului care a crescut un tineret armonic și este „fondatorul gimnasticii terapeutice din Germania”.

Moritz Schreber a condus câțiva ani Clinica de ortopedie pediatrică din Leipzig, care a cunoscut recunoașterea mondială sub conducerea sa. El a scris o serie de cărți, în care a dezvoltat ideile că educația fizică trebuie să schimbe omul și societatea. În același timp cuvintele cheie au fost „reprimare, control, ascultare”. Nu sunt surprinzătoare concluziile cercetătorului Morton Schatzman despre faptul că Moritz Schreber a fost în mod special venerat în timpul celui de-al treilea Rich.

În 1930, în Germania s-au utilizat, pe scară largă, dispozitivele lui Schreber-senior. Morton scrie că Hitler și național-socialiștii au devenit mai populari în timpul totalitarismului domestic și al cărților lui Schreber.

Pentru a înțelege totalitarismul de stat, presupune să înțelegi totalitarismul domestic pe care l-a propovăduit Gottlob Moritz Schreber. În final, cercetătorii au ajuns la o concluzie deprimantă: tatăl și-a traumatizat regulat fiul cu experiențele lui ortopedice, disciplinare și pedagogice agresive, nelăsându-i loc pentru dezvoltarea voinței sale libere, a personalității, fapt care a și dus ulterior la psihoză.

Corpul ca țintă a puterii

Michel Foucault, în cartea sa „A supraveghea și a pedepsi. Geneza închisorii” cercetează practica pedepsirii și a acțiunilor disciplinare, pornind de la tortura publică până la normele disciplinare în diferite instituții, spitale de psihiatrie, armată și familie. El dezvoltă ideea că deasupra cadrelor culturale se stabilesc reguli similare pentru diferite instituții și familie, precum și pentru individ și corpul său.

Foucault scrie: „În epoca clasică a avut loc descoperirea corpului ca obiect și țintă a puterii. Nu este greu să descoperi semne ale atenției țintite către corp – către corpul care este supus manipulării, formării, muștruluielii, care se supune, reacționează, devine agil și câștigă putere… «Omul-mașină» al lui Lamettrie este în același timp reducția materialistă a sufletului și teoria generală a muștruluielii, unde în centru tronează noțiunea de «ascultare», care adaugă la corpul analizat, corpul manipulat. Corpul ascultător poate fi subordonat, folosit, transformat și îmbunătățit”.

Adică, atunci nu mai este «eul» meu, corpul meu nu-mi mai aparține și, chiar dacă îmi aparține, oricum nu știu ce să fac cu el.
De aceea întrebarea pusă pe ordinea de zi: Cum, atunci când educi copilul, să nu cazi în controlul total și să nu-i provoci rău? Cum să-i dai copilului posibilitatea să nu se piardă în multitudinea de reguli și reglementări? Cum să înțelegi limitele autorității tale în viața copilului?

Cât de des, la propunerea de a analiza cerințele manifestate față de copil, poți auzi: „Eu am așteptări obișnuite, normale”. Cât de răspândit este să se stabilească standarde ridicate, cerințe multiple pentru starea de normalitate? Cât de des copiii se pierd pentru că părinții lor nu le permit să ia note sub foarte bine?

Dați posibilitatea potențialului creativ să iasă din găoace

Încă de la 4-5 luni copilul începe treptat să „se desprindă” din simbioza specifică cu mama. Cercetătorii descriu cum copiii încep să apuce pe mamă de păr, de urechi, se străduiesc să se dezlipească de mamă cu întreg corpul.

Când văd o mamă cu un sugar, observ cum micuțul, care mai devreme a supt senin și liniștit la pieptul mamei, dintr-o dată începe să se agite și să se împotrivească. Este lesne de înțeles cum ne arată că vrea mai multă libertate.

O rog: „Puneți-l pe pat”. Și copilul fericit încearcă să se târască, el vrea să se desprindă. Această dorință de a se desprinde de mamă îi este caracteristică copilului pe tot parcursul dezvoltării lui. Este important pentru mamă să vadă și să înțeleagă semnalele transmise de copil.

Și dacă i se dă copilului posibilitatea de a se desprinde de mamă și de fanteziile ei pedagogice și psihologice, dându-i-se în schimb iubire, grijă, rigoare și pedeapsă moderate și adecvate, atunci copilul vă va răsplăti cu un stil de viață activ și cu dragoste de responsabilitate. La urma urmei o să vă încânte progresele copilului.

Și dacă exercităm presiune, îl obligăm, insistăm, adică încercăm prin diferite forme să-i impunem copilului părerea noastră și mai rar îi dăm posibilitatea să aleagă, atunci nu-i oferim posibilitatea să-și dezvolte personalitatea. Uneori ni se pare că atunci când îl rugăm, nu-i impunem. Eroare. Nu este decât o formă maternă de a impune. De obicei, cerințele noastre exagerate și totalitare împiedică dezvoltarea copilului și a capacităților lui creatoare. Iată amintirile unei tinere fete. Mi le-a dăruit special pentru acest articol.

„Îmi amintesc că scriu o poveste cu o cariocă de culoare albastră. Și tot ce scriu aplic pe jucării. Am simțit, astfel, inspirație, bucurie, entuziasm. Era multă energie. Era un zbor total al fanteziei mele. Și a intrat mama mea severă.
Ce faci?
Scriu o poveste.
Prostii, – pe fața mamei a apărut nemulțumirea. – Nimeni nu procedează astfel.
Acum pot să denumesc acest sentiment «frântură». Locul stării energice a fost luat de dezamăgire și apatie”.
Au apărut apoi și alte jocuri:
„De la 4 sau 3 ani tot timpul făceam ceva”, ne spune ea cu disperare și tot timpul dă trist din cap. „Mă jucam cu o maimuțică, pe care o așezam să doarmă și o înfășam peste mâini și peste picioare, ca să nu se poată mișca.
În fanteziile mele, maimuța vroia să se miște, iar eu o înfășam și o puneam să se culce. Eu nu mă puteam mișca și nici ea nu se putea mișca. Pe mine nu mă lăsau să mă joc cu copiii pe stradă. Trebuia să merg la numeroase cercuri ocupaționale. Și chiar pe stradă mă simțeam între cei patru pereți ai clasei. Strada – este libertate, cursurile – o înfășare strânsă, indignare. M-au înăbușit, nu m-au ajutat să mă dezvolt”.

Este inutil să vă spun că una dintre plângerile eroinei mele este că: „Pentru o mulțime de proiecte și planuri creative nu a avut puterea și dorința de a le pune în aplicare”, ceea ce se cheamă „stagnare creativă”. În încercările de a-l forma pe copil responsabil este important să avem în vedere că acest lucru este strâns legat de voința liberă proprie a copilului. Este foarte important să nu inhibi această voință. În teorie – acest lucru este foarte simplu, dar în practică, se pare că, posibilitățile de a greși enorm sunt foarte multe.

Este important să ne amintim că Dumnezeu nu numai că a dat părinților o putere deosebită asupra propriilor copii, dar le-a dat și responsabilitate: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și cercetarea Domnului” (Ef. 6.4.). Puterea totală nu numai că este enervantă pentru copil, ea distruge capacitatea lui de a fi responsabil și cu inițiativă, de a adopta o poziție proactivă.