De cele mai multe ori atunci când privim în jurul nostru, ne concentrăm pe un aspect ce ni se pare important, pierzând din vedere restul. Înțelepciunea orientală exprimă în mod plastic această slăbiciune umană spunând: atunci când înțeleptul indică luna cu degetul, omul obișnuit observă doar degetul.
Când citim Sfintele Scripturi, suntem chemați să cerem lumina Spiritului Sfânt, așezându-ne și noi privirea asupra întregului text, și nu doar asupra ideii aparent centrale. Aplicând acest principiu evangheliei de astăzi, am fi tentați să ne concentrăm exclusiv asupra renunțării, asupra suferinței, reducând astfel crucea la un fel de resemnare apăsătoare, la o acceptare de voie, de nevoie a încercărilor acestei vieți.
Dacă în schimb dorim să pătrundem spiritul evangheliei e necesar să înțelegem contextul din care face parte acest fragment. Vom vedea astfel că pasajul ascultat este de fapt parte din răspunsul pe care Isus îl adresează lui Petru și ucenicilor într-un moment cheie. Acela în care, în Cezareea lui Filip, Petru rostește faimoasa mărturisire de credință: “Tu ești Cristosul!”, pentru ca în momentul imediat următor, când aude vestirea pătimirii, să îl ia deoparte pe același Cristos, pentru a-i spune el, Petru, planul lui. Cuvintele Mântuitorului îl săgetează instantaneu: “Înapoia mea, satano!” Urmează apoi și explicația acestor cuvinte dure, adică evanghelia de astăzi.
Înțelegem câteva lucruri. În primul rând, că nu e suficient să știm cine este Isus, pentru a fi mântuiți. Diavolii îl recunosc și ei atunci când îl văd, dar nu pentru aceasta se schimbă starea lor. Lucrul cu adevărat important este ca recunoscând în Isus din Nazaret pe Cristosul lui Dumnezeu, să-l și urmăm, să ascultăm glasul lui! Sensul renunțării este acesta: nu renunțăm de dragul renunțării, nu suferim de dragul suferinței, ci renunțăm la voia noastră pentru a face voia Mântuitorului, care știe mai bine calea Binelui. Renunțăm la noi înșine pentru a nu face ca Petru în momentul în care pare să-i spună el Mântuitorului: “vino după mine, fă așa cum eu îți spun!” Așadar, renunțarea nu este resemnare, ci luptă: cu noi înșine și cu puterile întunericului ce ne ispitesc să punem propriul interes, ego-ul, în fața lui Dumnezeu.
Să renunțăm la noi înșine, să ne luăm crucea și să mergem după Cristos e cu totul altceva decât acceptarea unei fatalități: este semnul ucenicului care pășește cu mare curaj pe urmele Maestrului său, convins fiind că și dacă nu înțelege, și dacă nu pricepe totul, Cristosul lui Dumnezeu știe mai bine decât el calea înspre Casa Tatălui!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mc 8,34-9,1
Chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi,Isus le-a zis: oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru mărirea Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.
