Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


7 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Interviu cu o minune de om pasionat de oameni, un simplu om mare

 
Interviu cu o minune de om pasionat de oameni, un simplu om mare
  • 09 Iun 2015
  • 2710

Îmi lipseşte mersul pe străzi

De Juan Barretta

Publicăm interviul acordat de papa la 21 mai 2015 şi apărut în cotidianul argentinian „La Voz del Pueblo” din Tres Arroyos (Buenos Aires) din 24 mai.

Singur cu papa Francisc în reşedinţa sa de la „Sfânta Marta” din Vatican. O întâlnire faţă în faţă istorică, în care una dintre personalităţile cele mai importante din lume a vorbit despre viaţa sa personală. „Vreau ca să fiu amintit ca o persoană bună”, şi din adâncul inimii admite: „Oamenii îmi fac bine”. Într-o simplă sală din reşedinţa de la „Sfânta Marta”, în Vatican, papa Francisc a primit „La Voz del Pueblo”, fără prezenţa a terţe persoane şi cu o singură condiţie: „Singurul lucru pe care ţi-l cer este să joci curat”, a spus înainte de a porni reportofonul. Apoi, în cele patruzeci şi cinci de minute cât a durat întâlnirea noastră, mi-a mărturisit că în alte timpuri a simţit „panică în faţa jurnaliştilor”. Este clar că e vorba despre o traumă depăşit. Jorge Bergoglio a avut curajul de a parcurge din nou viaţa sa personală, răspunzând cu plăcere şi însoţind cuvintele cu gesturi atunci când întrebarea îl entuziasma, dar şi în mod sec şi tăios în faţa unei întrebări al cărei răspuns ar fi putut să trezească mult zgomot în afara zidurilor vaticane. Singurătatea, pizza, frica de durerea fizică, magisteriul său, lucrurile care-l facă să plângă, presiunile, televiziunea, valoarea utopiilor… Acestea au fost câteva dintre temele tratate în timpul discuţiei noastre, care a avut ca punct de plecare numirea sa.

Visaţi să fiţi papă?

Nu! Şi nici să fiu preşedinte al Republicii sau general al armatei. Există din aceia care visează asta. Eu nu.

Nici în timp ce făceaţi carieră în slujirea episcopală nu v-aţi imaginata această posibilitate?

După ce am ocupat timp de cincisprezece ani posturile de conducere în care m-au pus, mă întorsesem jos, să fiu duhovnic, paroh. Viaţa unui călugăr, a unui iezuit, se schimbă în funcţie de necesităţi. Şi cu privire la posibilitate, eram în lista papabililor în celălalt conclav. Dar de data asta, a doua oară, dată fiind vârsta mea, 76 de ani, şi dat fiind faptul că erau cu siguranţă persoane mai valoroase… Astfel… nimeni nu amintea de numele meu, nimeni. În afară de asta, spuneau că sunt un kingmaker (un mare alegător, aşa cum sunt numiţi acei cardinali care datorită experienţei lor şi a autorităţii lor au mai mare influenţă decât alţii asupra rezultatului electoral) şi puteam să influenţez asupra votului cardinalilor latinoamericani. Până acolo încât în ziare nu ieşise nicio fotografie de-a mea, nimeni nu se gândea la mine. Boogmakers din Londra îmi dădeau locul al 46-lea (râde cu poftă). Nici măcar eu nu mă gândeam la mine, chiar nu-mi trecea prin minte.

Cu toate că în 2005 aţi fost al doilea cel mai votat după Ratzinger…

Acestea sunt lucruri care se spun. Faptul sigur este că măcar în cealaltă alegere eram în ziare, apăream printre papabili. Înăuntru era clar că trebuia să fie Benedict, care a fost votat aproape în unanimitate, şi acest lucru mi-a plăcut mult. Candidatura sa era clară, în a doua alegere nu era niciun candidat clar. Existau diferiţi posibili, dar niciunul puternic. De aceea am venit la Roma cu ceea ce aveam pe mine şi cu un bilet de întoarcere pentru sâmbătă seara, pentru a putea fi la Buenos Aires în duminica Floriilor. Chiar lăsasem omilia mea pregătită pe birou. Nu mă gândeam niciodată că se va întâmpla.

Şi când aţi fost ales ce aţi simţit?

Înainte de alegerea definitivă am simţit multă pace. „Dacă Dumnezeu vrea asta…”, m-am gândit. Şi am rămas în pace. În timp ce se numărau voturile, care sunt veşnice, recitam rozariul, liniştit. Aveam alături pe prietenul meu, cardinalul Claudio Humes, care într-o votare precedentă celei definitive mi-a spus: „Eh, nu te îngrijora, că aşa lucrează Duhul Sfânt” (râde din nou).

Aţi acceptat imediat?

M-au dus în sacristie, mi-au schimbat reverenda, şi tot aşa, pe teren. Şi acolo am spus ceea ce mi-a venit în minte.

A fost ceva natural atunci.

Da, am simţit multă pace şi am spus ceea ce-mi venea din inimă.

Recunoaşteţi magnetismul pe care-l generează oamenii? Spun asta pentru acel ceva în plus pe care figura dumneavoastră îl dă investiturii papale.

Da… ştiu că oamenii (ezită, tace). Înainte nu înţelegeam de ce se întâmpla. Unii cardinali mi-au spus că oamenii spun „îl înţelegem”. Clar, eu încerc să dau exemple la audienţe, în lucrurile pe care le spun, ca astăzi (în audienţa generală de miercuri) când am povestit anecdota de când eram în clasa a patra elementară. Atunci aşa oamenii înţeleg ceea ce eu vreau să spun. Ca atunci când am vorbit despre cazul părinţilor despărţiţi, care îi folosesc pe copii ca ostatici, un lucru foarte trist, îi fac să devină victime, tata vorbeşte rău despre mama sau viceversa, şi în capul copilului se creează multă învălmăşeală. Încerc să fiu concret şi ceea ce tu numeşti magnetism unii cardinali îmi spun că are de-a face cu faptul că oamenii mă înţeleg.

Vă place audienţa generală?

Da, îmi place în sens uman şi spiritual, în ambele sensuri. Oamenii îmi fac bine, îmi transmit energie pozitivă, aşa cum se spune. Este ca şi cum viaţa mea s-ar amesteca cu mulţimea. Eu, psihologic, nu pot să trăiesc fără oameni, nu sunt făcut să fiu monah, de aceea am rămas să trăiesc aici, în această casă (în reşedinţa „Sfânta Marta”). Aceasta este o pensiune, sunt 210 camere, noi care trăim şi lucrăm în Sfântul Scaun suntem patruzeci, ceilalţi sunt oaspeţi, episcopi, parohi, laici, care trec şi se cazează aici. Şi acest lucru îmi face foarte bine. A veni aici, a mânca în sala de mese, unde sunt atâţia oameni, a celebra Liturghia de patru ori pe săptămână unde vin oameni din afară, din parohii… Îmi plac mult toate acestea. Eu m-am făcut preot pentru a fi cu oamenii. Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru că acest lucru mi-a rămas.

Ce vă lipseşte din viaţa dumneavoastră de dinaintea alegerii ca papă?

Să ies în stradă. Acest lucru, da, îmi lipseşte, liniştea de a merge pe străzi. Sau de a merge într-o pizzerie ca să mănânc o pizza bună (râde).

Puteţi cere ca să v-o aducă în Vatican.

Da, dar nu este acelaşi lucru, problema este de a merge acolo. Eu am mers mereu pe jos. Când eram cardinal îmi plăcea mult să merg pe străzi, să merg în autobuz, în metrou. Oraşul îmi place mult, sunt citadin înăuntru. N-aş putea trăi într-un oraş ca al tău, de exemplu, ar fi foarte greu… Nu, apoi Tres Arroyos nu este aşa de mic, da, aş putea trăi. La ţară n-aş putea trăi.

Aici mergeţi prin oraş?

Nu (iarăşi râde cu poftă). Merg în parohii… Dar nu pot să ies. Imaginează-ţi dacă ies ce se dezlănţuie. Într-o zi am ieşit cu maşina singur cu şoferul şi am uitat să închid geamul, era deschis şi nu mi-am dat seama. Şi s-a întâmplat sfârşitul lumii… Eu eram aşezat lângă şofer, trebuia să mergem înainte, însă oamenii nu ne lăsau să trecem. Clar, a-l întâlni pe papa pe stradă…

Acest lucru are de-a face cu modul dumneavoastră de a fi.

Este adevărat că aici am faima de indisciplinat, protocolul nu-l respect mult. Protocolul este foarte rece, deşi există lucruri oficiale pe care le respect complet.

Seara puteţi să vă odihniţi, scoateţi ştecherul din priză?

Eu nu am un somn foarte profund, dar mă aşez în pat şi adorm imediat. Dorm şase ore. În mod normal la nouă sunt în pat şi citesc până aproape la zece, când începe să-mi lăcrimeze un ochi, atunci sting lumina şi aşa rămân până la patru, când mă trezesc singur, este deşteptătorul biologic. Este adevărat, apoi, am nevoie de siestă. Trebuie să dorm de la patruzeci de minute la o oră, astfel îmi scot pantofii şi mă întind în pat. Şi în acest caz dorm profund şi mă trezesc singur. Când nu fac siesta, simt acest lucru.

Ce citiţi înainte de a adormi?

Acum citesc un text despre sfântul Silvan de la Muntele Athos, un mare maestru spiritual.

În vizita la Manila din vara trecută aţi vorbit despre importanţa lacrimilor. Dumneavoastră plângeţi?

Când văd drame umane. Ca alaltăieri, când am văzut ceea ce se întâmplă oamenilor din poporulrohingya care ajung pe şlepuri în ape thailandeze; când se apropie de uscat le dau ceva de mâncare, apă şi apoi îi aruncă din nou în mare. Acest lucru mă înduioşează profund, acest tip de dramă. Apoi copiii bolnavi. Când văd ceea ce aici numesc „boli rare”, produse de neatenţia faţă de ambient, mi se strânge inima. Când văd acele creaturi îi spun Domnului: „De ce ei şi nu eu?”. Şi atunci când merg în puşcării mă înduioşez. Din cele trei Joi Sfinte pe care le-am celebrat, în două a fost într-o închisoare, o dată într-una pentru minori şi altă dată în cea de la Rebibbia. Şi apoi în alte oraşe din Italia pe care le-am vizitat am fost în închisoare, am mâncat cu deţinuţii şi în timp ce discutam cu ei mi-a venit în minte: „Şi imaginează-ţi că şi eu aş putea să fiu aici!”. Adică, niciunul dintre noi nu este sigur că nu va comite niciodată un delict, ceva pentru care să fie pus în închisoare. Atunci mă întreb pentru ce Dumnezeu a permis ca eu să nu fiu aici. Şi simt durere pentru ei şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu sunt aici, dar în acelaşi timp simt că acea mulţumire este de convenienţă, pentru că ei n-au avut oportunitatea pe care am avut-o eu de a nu face o prostie aşa încât să ajung în puşcărie. Acest lucru mă face să plâng interior. Mă atinge profund.

Dar ajungeţi să plângeţi cu lacrimi?

Public nu plâng. Mi s-a întâmplat de două ori mai-mai să fac asta, dar am reuşit să mă stăpânesc la timp. Eram prea înduioşat, ceva lacrimi mi-au scăpat, dar n-am dat importanţă şi după un pic de timp mi-am dat cu mâna pe faţă.

De ce nu voiaţi ca să fiţi văzut plângând?

Nu ştiu, mi se părea că trebuia să merg înainte.

În ce ocazii s-a întâmplat?

Îmi amintesc una, cealaltă nu. Aceea pe care mi-o amintesc avea de-a face cu persecuţia creştinilor din Irak. Vorbeam despre asta şi m-am înduioşat profund. Mă gândeam la copii.

Ce anume vă provoacă frică?

În general nu-mi este frică. Sunt destul de temerar, acţionez fără să mă gândesc la consecinţe. Acest lucru uneori îmi provoacă mari dureri de cap pentru că îmi mai scapă câte un cuvânt în plus (iarăşi râde cu poftă). Cu privire la atentate, sunt în mâinile lui Dumnezeu şi când mă rog îi vorbesc Domnului şi îi spun: „Uite, dacă trebuie să se întâmple, atunci să se întâmple, îţi cer numai un har, ca să nu-mi faci rău (râde), pentru că sunt un fricos faţă de durerea fizică. Durerea morală o suport, dar cea fizică nu. Sunt foarte fricos în această privinţă, nu înseamnă că mi-e frică de o injecţie, dar prefer să nu am probleme cu durerea fizică. Sunt foarte intolerant, cred că este un lucru care mi-a rămas de la operaţia la plămân pe care am avut-o când aveam 19 ani.

Vă simţiţi sub presiune?

Presiunile există. Fiecare persoană din conducere simte presiuni. În acest moment ceea ce mă apasă mai mult este marea cantitate de lucru care există. Urmez un ritm de muncă foarte puternic, este sindromul sfârşitului anului şcolar, care aici se termină la sfârşitul lui iunie. Şi atunci se acumulează mii de lucruri şi sunt probleme… Şi apoi sunt problemele pe care ţi le creează, ce anume am spus, sau ce nu am spus… Şi mijloacele de comunicare iau un cuvânt şi îl scot din context. Alaltăieri în parohia Ostia, aproape de Roma, salutam oameni, îi puseseră pe bătrâni şi pe bolnavi în sala de sport. Erau aşezaţi şi eu treceam şi îi salutam. Atunci am spus: „Uitaţi ce comic, aici unde se joacă copiii sunt bătrânii şi bolnavii. Vă înţeleg, pentru că şi eu sunt bătrân şi am şi eu bolile mele, sunt un pic bolnav”. Ziua următoare au scris în ziare: „Papa a mărturisit că este bolnav”. Împotriva acestui duşman nu poţi nimic.

Sunteţi la curent cu tot ceea ce se publică?

Nu, nu. Citesc numai un ziar, „La Repubblica”, care este un ziar pentru gruparea medie. Fac asta dimineaţa şi nu trec mai mult de zece minute ca să dau o raită prin el. La televizor nu mă uit din 1990 (îşi ia timp ca să răspundă). Este o promisiune pe care am făcut-o Fecioarei de pe Carmel în noaptea de 15 iulie 1990.

Pentru un motiv deosebit?

Nu, nu, mi-am spus „nu e pentru mine”.

Nu vă uitaţi la meciurile lui San Lorenzo?

Nu, nu mă uit la nimic.

Cum ajungeţi să aflaţi rezultatele?

Este un gardian elveţian care în fiecare săptămână îmi transmite rezultatele şi clasamentul.

Dumneavoastră, printre papi, aţi fi un Messi sau un Mascherano?

N-aş şti să-ţi spun, pentru că nu ştiu să disting cele două stiluri ale lor, nu mă uit la meciuri. Messi a venit aici de două ori dar nimic mai mult, dar nu l-am văzut niciodată jucând.

Navigaţi pe internet?

Nu. Şi a da interviuri, niciodată şi chiar niciodată. Acum am reuşit, este starea de har. Înainte simţeam panică în faţa ideii de a înfrunta un jurnalist.

Cum vedeţi Argentina din Vatican?

Ca o ţară cu multe posibilităţi şi atâtea oportunităţi pierdute. Aşa cum spunea cardinalul Quarracino. Şi este adevărat. Suntem o ţară care a pierdut multe oportunităţi în cursul istoriei sale. Ceva nu merge, cu toată bogăţia pe care o avem. Ca relatarea despre ambasadorii ţărilor care au mers să se plângă lui Dumnezeu pentru că argentinienilor le-a dat atâtea bogăţii şi lor numai una, ori agricultura ori minele. Dumnezeu i-a ascultat şi apoi a răspuns: „Nu, scuzaţi, pentru a compensa lor i-am dat pe argentinieni”.

Urmăriţi politica argentiniană?

Nu, deloc, am încetat să primesc politicieni pentru că mi-am dat seama că unii au folosit acest fapt şi fotografia cu mine, deşi este la fel de adevărat că alţii nici măcar n-au spus că au fost la mine şi nu au făcut fotografie. Dar pentru a evita toate acestea, pe politicieni nu-i primesc în audienţă privată. Dacă vin, merg la audienţa generală, îi salut acolo. Însă nu ştiu cum merg alegerile şi nici nu ştiu cine sunt candidaţii. Îmi imaginez care sunt principalii, dar nici măcar nu ştiu cum sunt tensiunile. Ştiu că în PASO (Primare deschise simultane obligatorii) din Buenos Aires a învins PRO (Propunerea republicană), pentru că am văzut în ziar, chiar a apărut în „La Repubblica”.

Vă place că vă definesc papa cel sărac?

Dacă după aceea pun un alt cuvânt, atunci da. „Săracu’ om”, de exemplu (râde din nou cu poftă). Sărăcia este centrul Evangheliei. Isus a venit pentru a predica săracilor, dacă elimini sărăcia din Evanghelie nu înţelegi nimic, îi elimini măduva spinării.

Nu este o utopie ca crede că se poate dezrădăcina sărăcia?

Da, dar utopiile ne fac să mergem înainte. Ar fi trist dacă un tânăr sau o tânără nu le-ar urma. Există trei lucruri pe care trebuie să le avem cu toţii în viaţă: amintire, capacitate de a vedea prezentul şi utopie pentru viitor. Amintirea nu trebuie pierdută. Când popoarele îşi pierd amintirea, există marea dramă de a-i neglija pe bătrâni. Capacitate de hermeneutică în faţa prezentului, a-l interpreta şi de a şti unde trebuie mers cu acea amintire, cu rădăcinile pe care le am, cum să o joc în prezent, în asta se află viaţa tinerilor şi a adulţilor. Şi viitorul, acolo se află cea a tinerilor mai ales şi cea a copiilor. Cu amintirea, cu capacitatea de gestionare în prezent, de discernământ şi utopie spre viitor, pentru că acolo se inserează tinerii. De aceea, viitorul unui popor se manifestă în îngrijirea bătrânilor, care sunt amintirea, şi a copiilor şi a tinerilor, care sunt cei care o vor duce înainte. Noi adulţii trebuie să primim această amintire, să o lucrăm în viitor şi să o dăm copiilor. Odată am citit un lucru foarte frumos: „Prezentul, lumea pe care am primit-o, nu este numai o moştenire a bătrânilor ci este mai degrabă un împrumut pe care ni-l dau copiii noştri pentru ca să-l restituim lor mai bun”. Dacă tai rădăcinile mele şi pierd amintirea, mi se va întâmpla ceea ce se întâmplă oricărei plante, voi muri; dacă trăiesc numai un prezent fără a privi în previziune spre viitor, mi se va întâmpla ceea ce i se întâmplă oricărui administrator rău, care nu ştie să facă proiecte. Poluarea ambientală este un fenomen de acest tip. Cele trei lucruri trebuie să meargă împreună; când unul lipseşte, un popor începe să decadă.

Care sunt relele cele mai mari care chinuiesc lumea astăzi?

Sărăcia, corupţia, traficul de persoane. Dar pot să greşesc în statistică, însă ce-mi răspunzi dacă te întreb ce cuvânt vine în cheltuielile lumii după alimentaţie, haine şi medicamente? Pe al patrulea loc sunt cosmeticele şi pe al cincilea sunt animalele de casă. Şi acest lucru este grav. Îngrijirea animalelor de casă este ca o iubire un pic programată, adică pot să programez răspunsul iubitor al unui câne sau al unei pisici, şi n-am nevoie să am experienţa unei iubiri de reciprocitate umană. Exagerez, nu trebuie luat la literă, dar trebuie să ne îngrijorăm de acest lucru.

De ce repetaţi mereu „rugaţi-vă pentru mine”?

Pentru că am nevoie de asta. Am nevoie ca să mă susţină rugăciunea poporului. Este o exigenţă interioară, trebuie să fiu susţinut de rugăciunea poporului.

Cum v-ar plăcea să fiţi amintit?

Ca o persoană bună. Ca să spună: „Era o persoană bună care a încercat să facă binele”. Nu cer altceva.

(După L’Osservatore Romano, 26 mai 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu



Sursa:ercis.ro