Martorul interior
Cine este luat în derâdere de prietenul său, așa cum sunt eu, îl va chema pe Dumnezeu și el îl va asculta (Iob 12,4 Vg). Adesea, sufletul slab, atunci când este lăudat și aplaudat de oameni pentru acțiunile sale bune, se lasă purtat spre bucuriile exterioare, neglijând aspirațiile interioare și complăcându-se în laudele ce-i vin din afară. Astfel, el își găsește mai multă plăcere în a fi numit fericit decât în a fi fericit cu adevărat. Căutând cuvintele care îl laudă, el părăsește ceea ce începuse să fie. Se depărtează de Dumnezeu, așadar, tocmai prin acele laude care păreau să-l unească cu Dumnezeu.
Se întâmplă însă, uneori, să se comporte corect și totuși este chinuit de derâderea oamenilor. Face lucruri minunate și primește insulte. Atunci, cel pe care laudele l-ar fi putut scoate afară din sine însuși este răpus de batjocuri și reintră în sine. Se alipește de Dumnezeu cu atât mai mult cu cât în exterior nu găsește nimic unde să se odihnească. Atunci, își îndreaptă toată speranța către Creator și, în mijlocul batjocurilor și al derâderilor, îl invocă numai pe martorul său interior. Astfel, sufletul chinuit se apropie de Dumnezeu cu atât mai mult cu cât se îndepărtează mai mult de stima și favorurile omenești. Se refugiază imediat în rugăciune și, sub presiunea exterioară, devine mai curat și mai limpede, pentru a pătrunde mai ușor în lumea interioară.
Deci, pe bună dreptate, se spune acum: Cine este luat în derâdere de prietenul său, așa cum sunt eu, îl va chema pe Dumnezeu și el îl va asculta; fiindcă cei răi, reproșând conștiința celor buni, arată ce fel de martor caută ei pentru acțiunile lor. În felul acesta, cei buni sunt stimulați să se reculeagă în rugăciune și să-și procure favoarea divină în interior chiar atunci când sunt lipsiți de lauda omenească în exterior.
Mai trebuie notat cât de înțelept se adaugă: așa cum sunt eu, deoarece sunt unii pe care derâderile omenești îi deprimă și totuși nu află ascultare la urechile lui Dumnezeu. Atunci când derâderea este îndreptată împotriva unei vinovății, este clar că nu se dobândește nici un merit de virtute din derâdere.
Dar este luată în derâdere simplitatea celui drept (Iob 12,4 Vg). Înțelepciunea acestei lumi constă în a acoperi cu viclenie sentimentele proprii, în a învălui gândirea prin cuvinte, în a arăta ca adevărat ceea ce este fals și ca fals ceea ce este adevărat.
Dimpotrivă, înțelepciunea celor drepți constă în a alunga orice fățărnicie, în a manifesta prin cuvinte propria gândire, în a iubi binele așa cum este, în a evita falsitatea, în a da gratuit bunurile proprii, în a suporta mai degrabă răul decât de a-l săvârși, în a nu căuta răzbunare pentru insultele primite, în a considera un câștig ofensa primită din cauza adevărului. Dar această simplitate a celor drepți este luată în derâdere, deoarece curăția intențiilor este considerată nebunie de către înțelepții acestei lumi. Tot ceea ce se face cu nevinovăție este considerat de aceștia ca ceva nesăbuit; și tot ceea ce adevărul aprobă în modul de a acționa sună ca o nebunie pentru înțelepciunea trupească.
Din Comentariu asupra cărții lui Iob, de sfântul Grigore cel Mare, papă
(Cartea 10, 47-48; PL 75, 946-947)
