Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Penticostarul – Cele 50 de zile (Traducere după Olivier RAQUEZ)

 
Penticostarul – Cele 50 de zile (Traducere după Olivier RAQUEZ)
  • 11 Mai 2015
  • 3800

(Traducere după Olivier RAQUEZ, «I cinquanta giorni», în Roma Orientali – Approci al patrimonio delle Chiese Orientali, ed. Lipa, Roma 2000, pp. 186-196)

 

Cele cincizeci de zile cuprinse între Sărbătoarea Învierii Domnului și Coborârea Sfântului Spirit în ritul latin sunt numite timp pascal. În ritul bizantin ele și-au păstrat numele străvechi de Cincizecime sau Penticostar. Scopul prezentului articolul este o descriere a structurii sale actuale, prezentarea sensului elementelor care îl compun și a principalelor teme întâlnite.

 

Sfânta Cincizecime ca sărbătoare unică

În vechime, cele cincizeci de zile constituiau o singură sărbătoare. Sfântul Atanasie aduce o mărturie clară în Scrisoarea de sărbătoare XI: „Postul paștelui se încheie în obscuritatea serii Sâmbetei Mari. După aceasta, răsare lumina duminicală și strălucirea Duminicii Sfânte în care a înviat Domnul nostru. De aceea este necesar să ne bucurăm și să exultăm de veselia care provine din faptele bune pentru alte șapte săptămâni care reprezintă Penticostarul, lăudând pe Tatăl și spunând: «aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne înveselim într-însa!»[i].

În timpul întregii perioade a Penticostarului se celebra o singură sărbătoare, aceea a zilei pe care Domnul a făcut-o și în care ne-a luminat, adică ne-a dăruit mântuirea. Nu se celebra în acest timp doar evenimentul istoric al Învierii, ci și toate urmările acesteia: Învierea ca o inaugurare a unei lumi noi. De aceea, în practica antică, cu această ocazie se celebrau unitar și inseparabil alte evenimente precum Înălțarea Domnului sau Coborârea Sfântului Spirit, sau chiar mărețele apariții succesive ale lui Cristos și participarea noastră la lucrarea Sa. Se sărbătorea și dorința noastră de a dobândi darul Sfântului Spirit, așa cum atestă Origen: «creștinul se găsește în zilele Penticostarului în care, înălțat la un plan superior cu apostolii lui Isus, se dedică rugăciunilor și se învrednicește de suflul impetuos care coboară din ceruri»[ii]. Tot astfel se celebrează viața noastră actuală, deja divinizată și părtașă vieții dumnezeiești, cum spune Atanasie: «Să ne bucurăm și să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru că prin cele cincizeci de zile ne descoperă, anticipat, veselia și pacea veșnică pregătită pentru noi și pentru toți cei care cred cu adevărat»[iii].

Această celebrare unitară a întregului penticostar a fost modificată încet-încet, începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin introducerea în aceste cincizeci de zile a unui număr de comemorări istorice, și deci mai limitative, mai ales a misterului Înălțării Domnului și a Coborârii Sfântului Spirit, concentrate în ultimele zile ale perioadei. Cu toate acestea, rămân câteva elemente constante și în penticostarul actual. De exemplu, obligația de a ne bucura. «Trebuie să ne bucurăm și să exultăm», spunea textul Sf. Atanasie, și acest lucru se manifestă în interdicția – valabilă și astăzi – de a posti și ajuna sau de a îngenunchia. Unitatea acestei perioadese regăsește în rugăciunea plecării genunchilor,care se face în seara celei de-a cincizecea zi, în Duminica Coborârii Sfântului Spirit, cu care se încheie această perioadă, sau în celebrarea Înjumătățirii Praznicului, la jumătatea timpului dintre prima și a cincizecea zi.

Dincolo de prevederile care suntmai degrabă de ordin extern, temele diferitelor celebrări cuprinse în textele liturgice, păstrează o profundă unitate care depășeste limitele restrânse ale comemorărilor exclusiv istorice. Acest lucru reiese cu claritate mai ales în primele patruzeci de zile și se păstrează într-o manieră oarecum redusă dar totuși substanțială în zilele următoare.

 

Teme constante în primele patruzeci de zile

Tema principală a duminicii Paștelui și a zilelor care o urmează până la Înălțarea Domnului este în mod clar evenimentul Învierii. Să ne gândim înainte de toate cât de des sunt evocate în această perioadă Patimile, Crucea, Moartea și Mormântul pentru că fără pașii premergători, nu se poate înțelege misterul Învierii: care este un mister unic, indivizibil și dătător de viață. Acest aspect reiese și din textele specifice ale celebărilor duminicii de-a lungul întregului an, din Octoih, texte care sunt folosite și în această perioadă. Există astfel, stihirile glasului al III-lea: „Prin Crucea Ta Cristoase Mântuitorule, s-a stricat puterea morții și înșelăciunea diavolului, iar neamul omenesc mântuit prin credință îți aduce imnul de laudă” și „prin Învierea Ta Cristoase, lumea s-a luminat și raiul s-a deschis, și întreaga făptură lăudându-te cântare totdeauna îți aduce”. Mai sunt și alte fragmente care se repetă adesea în primele 40 de zile. De mai multe ori, în timpul celebrărilor este intonat imnul: „Cristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Avem apoi Canonul Învierii: „Ziua Învierii și să ne luminăm cu Învierea…” care se cântă zilnic în Săptămâna Luminată și apoi în duminicile următoare. Stihirile: „Paștile cele sfințite, astăzi nouă s-au arătat. Paștile cele noi și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preasfințite, Paștile Cristos-Răscumpărătorul, Paștile cele fără prihană, Paștile cele mari, Paștile credincioșilor, Paștile care ne-au deschis nouă ușile raiului, Paștile cele ce sfințesc pe toți credincioșii” se repetă și ele în fiecare zi a Săptămânii luminate și apoi în toate duminicile. În alte locuri avem cântări compuse special pentru celebrări mai deosebite, care amintesc de asemenea, de întregul mister al timpului Rusaliilor. În duminica Paraliticului este de exemplu cântarea a III-a: „Cel ce de bună voie te-ai înălțat pe Cruce și ai fost pus mort în mormânt, Tu Cristoase ai dat viață tuturor celor adormiți și ai înviat cu puterea Ta dumnezeiasca” și „Când măriții ucenici au văzut ieșind din mormânt pe Cel ce este viața tuturor, Cristos cel înviat, l-au preamărit cu mare bucurie”…

Dincolo de textele liturgice speciale, se reia însăși tema esențială în mod constant, propunând spre meditare, când imaginea mormântului gol, când arătările lui Cristos și comuniunea noastră cu El care trebuie să dăinuiască toată veșnicia, când sensul purificator și dătător de viață al Învierii – lumină de mai înainte de veci care se împărtășește tuturor – când intrarea în Împărăția cerurilor sau imaginea Bisericii care se deschide tuturor neamurilor, etc.

Se constituie sărbători specifice în jurul duminicilor. Astfel,găsim încă din secolul al IV-lea Duminica Tomei și Înjumătățirea Sărbătorii, apoi Duminica Femeilor Mironosițe, iar mai apoi cele trei duminici din jurul Înjumătățirii, care evocă minunea vindecării Paraliticului, a Orbului din naștere și dialogul cu femeia Samariteancă. Fiecare dintre aceste sărbători amintește un eveniment istoric precis însă evocă în același timp unul din aspectele unicului mister pascal: toate aceste duminici sunt conținute în mod virtual în Duminica Învierii.

În acest sens, putem privi la Duminica Tomei, a cărei evanghelie se citește deja la vecernia Învierii; tot așa sunt amintite femeile mironosițe chiar din primul moment al celebrării Paștilor: „Femeile cele de Dumnezeu înțelepțite, cu miruri către Tine au alergat; și bucurându-se s-au închinat Ție, Dumnezeului celui viu, pe care ca pe un mort, cu lacrimi Te căutau, și Paștile cele de taină, discipolilor Tăi, Cristoase, le-au binevestit”. În aceeași manieră descoperim temele celorlalte duminici din jurul Înjumătățirii, care se referă la Cristos dătătorul de viață.

 

Înălțarea Domnului și Venirea Sfântului Spirit

Încă de la sfârșitul secolului al IV-lea, celebrarea Înălțării și a Coborârii Sfântului Spirit tind să formeze o sărbătoare de sine stătătoare, celebrată la sfârșitul Penticostarului. Asistăm la dezvoltarea unei atenții deosebite pentru caracterul cronologic al Istoriei Mântuirii. Înălțarea și „Trimiterea” sfântului Spirit sunt ultimele acte istorice ale vieții lui Cristos pe pământ. În mai multe Biserici, au fost celebrate ambele sărbători împreună, în cea de-a 50-a zi, la încheierea Penticostarului. Apoi tradiția de a celebra Înălțarea în cea de-a 40-a zi, după indicațiile din Faptele Apostolilor, s-a impus treptat peste tot[iv]. Acest fapt nu înseamnă însă că aceste celebrări au devenit pe deplin autonome. Înălțarea e rodul Învierii și Cristos preamărit și suit la ceruri ni-l trimite pe Spiritul Sfânt. Strânsa legătură dintre ele reiese foarte clar din cele 8 zile dedicate celebrării Înălțării. Citim astfel unul dintre tropare, care se repetă de mai multe ori în timpul celebrărilor acestor zile: „Născutu-Te-ai precum însuți ai voit, precum însuți ai socotit, pătimit-ai cu trupul Dumnezeul nostru; din morți ai înviat călcând moartea; înălțatu-Te-ai întru mărire, cel ce pe toate le plinești, și ne-ai trimis pe dumnezeiescul Spirit, ca să lăudăm și să mărim Dumnezeirea Ta”.

Legătura dintre Înălțare și Înviere se manifestă în mod deosebit în duminica de după Înălțare, în care se reia o bună parte a oficiului Duminicii Învierii. Pe de altă parte, Înălțarea este o pregătire pentru venirea Spiritului și este vorba aici despre una dintre temele centrale ale Înălțării Domnului. Luăm ca exemplu o stihiră a Vecerniei: „Înălțatu-Te-ai întru mărire Cristoase Dumnezeule, din muntele Măslinilor, în prezența ucenicilor Tăi și Te-ai suit la dreapta Tatălui, umplând totul de dumnezeirea Ta; și ne-ai trimis Spiritul Sfânt, care întărește și sfințește sufletele noastre”, sau „În Muntele Măslinilor stând și contemplăm pe Mântuitorul nostru stând pe nori, de unde s-a suit la ceruri și de unde împarte cu bunăvoință darurile sale apostolilor”.

Cea de-a 50-a zi a Penticostarului este dedicată în timpurile noastre, Coborârii Sfântului Spirit și deplinei descoperiri (revelații) a Preasfintei Treimi. Referințele la Înviere în această zi sunt puține. Reținem totuși prezența imnului batezimal care înlocuiește în timpul Dumnezeieștii Liturghii, cântarea Întreit Sfântă. În ritul bizantin, este vorba de un imn preponderent cristologic cu un substrat al Învierii și care este luat de la Gal 3,27: „Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați îmbrăcat!”. Este important de amintit că acest imn este folosit în celebrarea euharistică din seara Sâmbetei Mari în ritul caldeu, unde a avut loc o dezvoltare a sa, demnă de luat în considerare. Se afirmă precis rolul sfântului Spirit în Botez și în viața creștină. Textul este acesta: „Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați îmbrăcat, din apă și din Spirit, pentru a stăpâni cu el în locuințele cerești. Într-un singur Spirit v-ați botezat, cu un singur Spirit v-ați îmbrăcat, ați cunoscut un singur Domn, cu numele lui ați fost chemați, și cu El vă veți bucura în locuințele pline de fericire”[v]. Este vorba de un text foarte concentrat și care se inspiră pe lângă Gal 3,27 și de la In 3,5 și 1Cor 12,13. Imnul este interesant pentru că perspectivele acestei cântări din ritul caldeu, corespund atât desăvârșirii Botezului cât și sensului străvechi al Penticostarului, care cuprindea Învierea Domnului – viața noastră în El primită de la Sfântul Spirit – și cum spunea Origen în textul amintit mai sus, bucuria și pacea veșnică pregătite pentru noi. O altă perspectivă mai pregnant trinitară reiese dintr-o prelucrare a aceluiași imn batezimal, păstrat în ritul armean al Botezului: „Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați îmbrăcat. Spiritul Sfânt se veselește întru voi, care ați fost luminați de Tatăl”[vi]. Orientarea trinitară se potrivește foarte bine cu sensul actual al celebrării din a 50-a zi.

 

Sărbătoarea Sf. Toma și a Femeilor mironosițe

Încă de la sfârșitul secolului al IV-lea, unele Biserici amintesc textul Evangheliei de la Ioan (20,26) și celebrează în mod solemn apariția lui Isus la Toma în a opta zi, adică în duminica care urmează Învierii. Mai târziu, s-a amintit în a treia duminică după Paști o pomenire specială a femeilor purtătoare de mir, a lui Iosif din Arimatea și a lui Nicodim, ucenicul nocturn. Aceste două celebrări făceau deja parte din elementele care alcătuiau celebrarea pascală și revin de câteva ori de-a lungul penticostarului. Celebrarea lor de sine stătătoare în aceste duminici și în săptămânile care le urmează, vine să sublinieze importanța care le e atribuită. Sinaxarul (martirologiul grec) explică faptul că aceste două sărbători sunt celebrate pentru a ne întări în credință. Duminica lui Toma este un moment privilegiat al aparițiilor lui Cristos cel înviat, apostolilor. Meditând asupra episodului, credința noastră își află pe de-o parte o bază solidă: constatarea fizică a lui Cristos înviat, iar pe de altă parte își găsește o creștere, pentru că Toma intrând în contact cu Dumnezeu, va ieși luminat și exclamă prima proclamație solemnă a dumnezeirii lui Cristos: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20,28).

Amintirea mironosițelor împreună cu cea a lui Iosif și a lui Nicodim se integrează în aceeași linie a credinței noastre în Înviere: au fost martori ai morții și îngropării lui Cristos și de aceea ei devin mărturisitori de încredere ai mormântului gol și ai mesajului Îngerului. Transmițând acest mesaj apostolilor, fac să înceapă predicarea apostolică a Învierii lui Cristos.

 

Înjumătățirea Sărbătorii, Paraliticul, Orbul din naștere și Samariteanca

Primele mărturii despre o sărbătoare a Înjumătățirii Praznicului se regăsesc într-o predică a lui Amfiloh din Iconiu la sfârșitul secolului al IV-lea[vii] și apoi în 514, în a XLVI Omelie catedrală a lui Sever din Antiohia[viii]. Sărbătoarea este celebrată pentru a susține structura Penticostarului și se inspiră direct din evanghelia după Ioan citită cu această ocazie[ix], care începe: „Iar la jumătatea praznicului Iisus S-a suit în templu şi învăţa”. Sărbătoarea despre care e vorba este sărbătoarea corturilor (In 7,2). Este cunoscut că această sărbătoare dura câteva zile. Isus urcă la templu în ziua centrală a sărbătorii și începe să îi învețe. Evanghelia prezintă așadar un dublu aspect, acela a sărbătorii ebraice care recheamă Vechea Alianță și acela al învățăturii pe care Cristos o împărtășea în templu, cu această ocazie. Severian din Gabala (+ după 408) comentează acest fapt spunând că: „Isus s-a suit la templu și învăța… Vorbea în templu ca să împlinească profeția ce spune și va intra în templul său Domnul pe care voi îl căutați, Îngerul Domnului după care voi suspinați”[x]. Textul evanghelic face așadar referință la învățătura lui Cristos, Domn și Înger al Noii Alianțe, în zilele sale pe pământ. Teodor Studitul (+826) într-o predică rostită la Înjumătățirea Praznicului explică: „la Înjumătățirea Sărbătorii Isus s-a suit la templu și învăța… aceste lucruri se întâmplau înainte de Patima Domnului. După Înviere, Isus apare ucenicilor săi, viețuiește cu ei și îi introduce în mistere și mai profunde”[xi]. Învățătura începută înainte de moarte e reluată și aprofundată, iar apostolii sub îndrumarea lui Isus cel Înviat, descoperă sensuri mai profunde. Se întâmplă cu ei ceea ce se întâmplase cu discipolii din Emaus. Isus le tâlcuia lor, din toate Scripturile cele despre el… și în timp ce vorbea cu ei, ardea în ei inima lor (cf. Lc 24, 27 și 32).

Evanghelia după Ioan este considerată cea în care se descoperă cel mai mult tainele lui Dumnezeu și de aceea se citește tocmai în timpul central al anului liturgic, în perioada penticostarului. Fără să facem aici o exegeză, trebuie menționată însemnătatea specială a celor patru celebrări: a Înjumătățirii Sărbătorii, a Paraliticului, a Orbului din naștere și a Samaritencei.

În templu, la Înjumătățirea sărbătorii Isus învăța. Suntem în fața temei Isus Învățător (doctor al legii), iar alți comentatori vor spune Isus Mijlocitor. Celelalte trei episoade evanghelice sărbătorite în a patra, a cincea și a șasea săptămână, în jurul Înjumătățirii sunt trei imagini de inițiere în tainele dumnezeiești, așa cum spunea Teodor Studitul. Învierea aduce mântuirea și această mântuire este arătată prin vindecarea paraliticului (In 5, 1-15) și a orbului din naștere (In 9, 1-38): primul umblă, al doilea vede. Sunt semne care au o consistență internă dar evocă și o realitate ulterioară: „ridică-te și umblă”, dar și „Iată te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Nu e vorba doar despre mers ci despre a umbla în căile poruncilor dătătoare de viață ale Domnului. Tot astfel se întâmplă și cu orbul din naștere; trebuie să deschidă ochii la lumina dumnezeiască: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?… Dar cine este?… L-ai şi văzut!… Cred, Doamne”. Același lucru se va întâmpla și în dialogul cu femeia samariteancă (In 4, 5-42). Se pornește de la apa de băut dar se ajunge la o altă apă: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”.

Suntem așadar în fața unor evanghelii de inițiere creștină la tainele credinței, în jurul cuvintelor lui Cristos și a semnelor pe care le-a făcut. Trebuie însă să menționăm și sensul batezimal al evangheliilor citite în aceste zile. Ele se regăsesc în liturgia latină veche de pregătire a Botezului, care se făcea în timpul Postului Mare. Lecturile erau însoțite de Prefețe speciale care indicau valoarea lor batezimală[xii]. Și cateheza batezimală antică cunoștea evangheliile amintite, precum rezultă din frescele celor mai vechi baptistere paleocreștine. Astfel, în jurul anului 230 la Dura Europos în Patriarhatul de Antiohia, pe lângă Isus Bunul Păstor sunt reprezentați și Samariteanca și Paraliticul sau în secolul al IV-lea la Napoli, se adaugă și imaginea Orbului din naștere. Trebuie precizat că imaginea lui Isus Bunul Păstor are tendința de a se transforma în Isus dătătorul legii noi, cum se întâlnește în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în mausoleul lui Costanza din Roma[xiii]. În săptămâna care urma inițierii sacramentale, neofiții erau introduși în înțelegerea tainelor, precum atestă la sfârșitul secolului al IV-lea Catehezele mistagogice ale lui Ciril al Ierusalimului și ale lui Teodor din Mopsuestia. Această inițiere, adică înțelegerea sensului noii noastre vieți pe care ne-a dăruit-o Cristos, nu se încheie niciodată. De-a lungul întregului penticostar, la lumina lui Cristos cel înviat, Biserica recitește tot ceea ce Isus a spus și a făcut în timpul vieții sale pământești. În această lumină, ochii credincioșilor se deschid și descoperă tainele mai profunde, spre împlinirea profeției lui Isus de la Cina cea de pe urmă: „Acestea vi le-am spus, fiind cu voi;Dar Mângâietorul, Spiritul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (In 14, 25-26).

 

Concluzii

Sfântul Penticostar reprezintă așadar o perioadă destul de unitară, în timpul căreia Biserica celebrează fără încetare misterele de mărire a Învierii lui Cristos, a Înălțării Sale în mărirea cerurilor de unde ne trimite Spiritul Său, și în care ne introduce deja anticipat. În cadrul acestei perioade se amintește de puterea lui Cristos, originea Sa dumnezeiască, existența Sa în sânul Preasfintei Treimi, relația Sa cu Tatăl ceresc, precum și lucrările pe care le-a săvârșit pe pământ. Se amintește de asemenea și învățătura Sa, încredințați fiind că prin puterea dăruită de către Cristos cel înviat vom fi capabili să o punem în aplicare și să participăm concret și activ, chiar de astăzi, la viața sa dumnezeiască.

 


[i]PG 26, 1412.

[ii]Contra Celsum VIII, 22 în Sources Chretiennes, 150, 225.

[iii]Ep. Heortast. XIX, PG 26, 1430.

[iv]Cf. R. Cablé, La Pentêcote, Tournai, 1965.

[v]In Bedjan, Breviario secondo il rito caldeo, II, Paris 1886-1887, 391 (in siriaco).

[vi]In H. Denzinger, Ritus Orientalium, I, Graz 1961, 387.

[vii]PG 29, 123.

[viii]PO 35, fascic. 3, n. 165, 288-303.

[ix]E vorba despre In 7, 14-30.

[x]Predica atribuită lui Severian din Gabala, în PG 59, 647. Profeția citata este Zaharia 3, 1.

[xi]Predica VI a Micii Cateheze, în Mai, Cozza-Luzzi, Patrum Nova Bibliotheca t. IX, I, 13-15.

[xii]Cf. A. Chavasse, Le câreme romain et les scrutins prébaptismaux avant le IX siècle, în „Recherche des Science Religieuse”, 3/1948, 325-381.

[xiii]Cf. L. De Bruyne, La décoration de Baptistères paléochrétiens, în Miscellanealiturgica in honorem L. C. Mohlberg, I, Roma, 1948, 189-220.

 



Sursa:pioromeno.com