Ei, da! ne bătusem rău în recreaţie, am putea spune că făcusem dezastru în clasă, iar acum aşteptam pedeapsa. Când colo, ce să vezi: profesorul veni blând în mijlocul nostru, îşi făcu loc printre ghemotoace de hârtie, creioane, rigle şi nasturi rupţi, se aşeză şi el în bancă, tuşind uşor din cauza prafului, se uită lung la noi şi începu să povestească:
- Aveam vârsta voastră – şi tare-mi mai plăcea să mă bat. Ca şi vouă, de altfel. Ba, fiindcă tocmai văzusem nişte filme cu samurai, mă credeam şi eu un vajnic luptător al onoarei – fiindcă atâta înţelesesem eu: samuraiul înseamnă curaj şi onoare – despre ordine, corectitudine, cinste, bunătate, milă, înţelepciune – aveam eu să aflu altădată. Şi cum vă spuneam, ajunsesem şi noaptea să mă visez nici mai mult nici mai puţin, decât… samurai! Chiar îmi făcusem două săbii, una mai lungă şi alta mai scurtă, cum poartă samuraii, dar tata mi-a atras atenţia că săbiile se poartă abia după vârsta de 15 ani – la samurai. Dar măcar un pumnal puteam să port! Era, ca şi săbiile mele, doar un băţ prins aşa, în talie – dar eu credeam ba că e pumnalul aurit al copiilor de samurai, ba sabie de oţel dar neascuţită ca să respect ce spusese tata… şi tot aşa.
Dar când vrei ceva cu tot dinadinsul, se petrec tot felul de lucruri ciudate.
De la un timp, începuseră să apară aşa, printre cărţile mele, ba un articol despre curajul japonezilor când cu dezastrul nuclear, ba despre meticulozitatea, seriozitatea, înţelepciunea lor şi abţinerea de la agresivitatea nejustificată, ba într-una din zile, o carte de istorie a Japoniei. Eh – mi-am zis – aici tata n-a nimerit. Nu-mi place istoria şi gata – ce să fac eu cu istoria… Japoniei?! Şi cum mă uitam aşa la ea să văd unde-aş putea-o ascunde s-o fac uitată, cartea-mi lunecă din mâini şi se deschise singură… Să vezi şi să nu crezi! Era vorba tocmai de samurai. Mai precis, de un copil de samurai: fiul mai mic al lui Ieyasu Tokugawa – cel care a întemeiat în 1603 shogunatul în Edo (Tokio) care avea să dureze 260 ani. Vedeţi, ţin minte de parc-aş fi citit chiar acum! Ei bine, în timpul luptelor înverşunate pentru putere, la asediul de la Osaka, băiatul a implorat fierbinte pe comandant să-l pună în linia întâi – dar în ciuda rugăminţilor sale, a fost lăsat în spatele frontului. Când fortăreaţa a fost cucerita de tatăl său, samuraiul, băiatul a izbucnit în lacrimi şi era atâta disperare în plânsul lui, încât bătrânul său profesor s-a apropiat de el, s-a înclinat până la pământ după obiceiul japonezilor şi i-a spus: ” Curaj, Sire, gândiţi-vă la toţi anii numeroşi pe care-i aveţi de trăit de acum înainte, când vor fi nenumărate ocazii să vă afirmaţi!”. La care băiatul l-a fulgerat cu privirea şi i-a răspuns: “Ce prostie! Şi cei 14 ani ai mei, când crezi că se vor mai întoarce?!” Şi autorul a încheiat povestea cu un proverb japonez: “Onoarea e ca un arbore, creşte odată cu vârsta, dar ruşinea e ca o rană pe scoarţa lui: şi ea creşte tot odată cu vârsta…”
Am înghiţit în sec, dar mi-am spus că oricum, lucrurile sunt vechi şi… şi nu ştiu de ce, dar deodată nu m-am mai simţit chiar bine. Ei, era ceva cu povestea asta! -mi-am spus – şi am răsfoit mai departe… De pe cealaltă pagină mă priveau ochii vii ai unei statui – ce cap de copil drăguţ – îmi spusei – o fi prinţul? Ba nu, avea tot 14 ani, dar se numea Anthony Deynan – o fi samurai?! Şi m-am aşezat mai bine să citesc. Când colo, nici vorbă de aşa ceva: era fiul unui chinez şi al unei japoneze, nici măcar nu era samurai – dar fiindcă tot începusem să citesc, hai să văd despre ce-i vorba! Băiatul era creştin din naştere, fusese educat de iezuiţi la Nagasaki şi pe urmă de franciscani la Osaka, era onorat ca ministrant la sfânta Liturghie, fusese arestat cu ceilalţi care aveau să se numească “martirii de la Nagasaki” şi fusese… Ce?! Cum?! Crucificat?! Un copil de vârsta mea?! Numai fiindcă era creştin?! Şi el nu spusese nimic, nu fugise, nu protestase, nu se luptase?! Iar părinţii lui nu-l apăraseră?! Cum aşa, nimic?! Nu-mi venea să cred. Numai că autorul adăugase la sfârşitul scurtei biografii încă un proverb japonez: “Cele mai mari victorii sunt acelea cucerite fără vărsare de sânge, asupra ta însuţi”.
Ce să vă mai spun?! N-am dormit toată noaptea. Vedeam mereu chipul acelui copil, de vârsta mea, care la 5 februarie 1597 fusese ucis la fel ca Isus. Ţin minte ca acum: sub fotografia statuii, scria: Sfântul Anthony Deynan, 14 ani.
A doua zi dimineaţa, mă hotărâsem.
De atunci nu am mai purtat niciodată ceva ce ar semăna a armă, iar de iubit, l-am iubit doar pe EL cu toata fiinţa mea – fiindcă onoarea seamănă cu un arbore – creşte odată cu vârsta, iar ruşinea e ca o rană pe scoarţa copacului: şi ea creşte, odată cu vârsta.
Tăcuse.
Ne uitam la el fără un cuvânt.
Era frumos şi bun şi înţelept preotul şi profesorul nostru.
Şi chiar că semăna a samurai – dăruit cu totul şi cu totul unui singur şi mare Stăpân. Celui mai mare.
- Şi acum, hai să facem curat în clasă – zise el, aplecându-se să strângă de pe jos urmele bătăliei noastre. Fiindcă nu-l iubeşti cu adevărat pe Isus, dacă nu-l iubeşti în toţi cei din jur şi, iubindu-i, îi înţelegi şi-i ierţi…
-Vedeţi voi, continuă el, Anthony Deynan a dus bătălia vieţii lui la 14 ani.
Dar noi?
Dr. Ecaterina Hanganu
