Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

DOAMNA DIN PIRINEI – o istorie mai puţin cunoscută

 
DOAMNA DIN PIRINEI – o istorie mai puţin cunoscută
  • 11 Feb 2015
  • 2297

De ce tocmai Franţa, de ce Lourdes? Bineînţeles, alegerea ţine de secretul lui Dumnezeu şi ar fi imprudent să-l pătrundem. Dar nu este un efort inutil acela de a emite ipoteze. Am încercat să o fac, în ani de reflecţii.

Dar înainte de a vorbi despre ipotezele mele, mă simt datora să-i semnalez cititorului ceea ce a descoperit (sau mai bine spus, redescoperit, căutând în cărţi vechi şi arhive) Émile Brejon, un avocat din Bordeaux, care s-a ocupat de istorie din recunoştiinţa pentru Maica Sfanta: mama sa a fost, în mod miraculos, vindecată la Grota din Lourdes. Acesta a cules rezultatul cercetărilor sale într-o brosura publicata de către un editor din Avignone în 1926. Titlul este semnificativ: Doamna Noastră din Lourdes înainte de apariţiile din 1858. Subtitlul: Un capitol de istorie uitat.

Anticipăm rapid miezul cărţii, care doreşte să răspundă la întrebarea pe care autorul deja a pus-o pe copertă şi pe pagina principală: «Pourquoi Lourdes en France?». Pentru că, răspunde, Fecioara, aici, este «chez Elle», este «la Ea acasă» şi «în niciun alt loc din lume nu ar fi fost atat de acasă, cum este aici».

Într-adevăr, conform unei tradiţii antice (şi confirmată de practici la fel de antice, susţinute şi de documentele din acea epocă) castelul şi oraşul din Lourdes au fost dăruite pe timpul lui Carol cel Mare, Maicii Sfinte venerate în celebrul sanctuar din Le Puy-en-Velay, locul marian care timp de secole a fost cel mai cunoscut din toată Franţa. Sfanta Fecioara din Puy («deal» în franceza veche) a fost numită «Stapana şi Suverana» din Lourdes, cu dreptul la un omagiu anual ce îi recunoştea autoritatea conform obiceiurilor feudale si care, în acest caz, consista într-un dar din roadele pământului luate din câmpia dinaintea castelului. Aşa cum Brejon demonstrează, şi pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului din 1829 (deci, cu doar 29 de ani înaintea apariţiilor către Bernadette), o delegaţie a fetelor din Lourdes a înfruntat pentru ultima dată, după mai bine de un mileniu de tradiţie, lunga călătorie până la Le Puy, în Masivul Central, aproape 100 de kilometri la vest de Lyon, pentru a duce Mariei, «Doamna şi contesa oraşului», anticul omagiu.

Roadele aduse Mariei, ca semn al autorităţii ei asupra Lourdes-ului, trebuiau să fie luate aşa cum cereau obiceiurile, din «câmpia Contelui» care se întinde în faţa castelului. Ei bine, acesta este locul care în timpurile lui Bernadette era numit şi domaine de Savy, «domeniul din Savy» şi este actuala esplanade din faţa Bazilicii Rozarului, unde se desfăşoară în zilele noastre, in fiecare seară, Procesiunea Euharistică.

Putin mai tarziu, acest loc, care de foarte mult timp simboliza prin pământul său, domnia Mariei asupra oraşului, trece în proprietatea – chiar de la începutul secolului al XVI-lea – «Confraternităţii Sfântului Sacrament». Ab immemorabili, deci, acest loc este «domeniul Fecioarei» şi «domeniul  Euharistiei». Aşa cum se observă, dacă dorim să le căutăm, legături extrem de sugestive se intersectează.

Conform traditiei, ridicarea Lourdes-ului şi a castelului acestuia, s-a petrecut într-o modalitate în acelaşi timp poetică şi dramatică. Carol cel Mare, întorcându-se din Spania, a asediat în zadar fortăreaţa care atunci se afla sub dominaţia musulmanilor. Episcopul din Le Puy, care făcea parte din alaiul său, s-a dus să discute cu şeful sarazinilor, spunându-i: «Deoarece nu doreşti să cedezi niciunui om, cedează-i unei Doamne: Mamei lui Dumnezeu, venerate la Le Puy».

Atins de har, musulmanul a acceptat pactul şi, urmat de ai săi, a încălecat până la acel deja celebru loc de cult: toţi şefii sarazini aveau legate la lănci, buchete de iarbă şi de flori tăiate din câmpia de sub stânca de unde se înălţa fortăreaţa. Au pus acele buchete – în semn de supunere – pe altarul Mariei, iar conducatorul lor a cerut botezul şi din «Mirat», aşa cum se numea, şi-a luat numele de «Lordus»: Lourdes de aici şi-ar fi tras mai apoi numele, în timp ce înainte era numit «Mirabel».

Chiar dacă este doar o traditie, un lucru este sigur şi atestat fără dubiu: până unde se poate merge în timp, toţi cei care urcau la puterea Lourdes-ului, repetau actul de omagiu la îndepărtatul sanctuar din Masivul Central, ducând iarbă si flori legate de lance.

Acesta este doar primul act al unei lungi istorii. Iar acum intrăm în domeniul documentelor sigure şi indubitabile. Cel mai important dintre acestea mărturiseşte cu claritate ceea ce Brejon sintetizează astfel: «Maica Sfanta din Le Puy, după ce a fost recunoscută ca şi „Stapana şi Contesă” de Lourdes şi a fortăreţei sale încă din timpurile lui Carol cel Mare, a devenit „Stapana şi Contesă” a întregii regiuni Bigorre, prin actul de supunere, în mod spontan şi deliberat, pe care contele Bernard I l-a depus la Le Puy, pentru el însuşi şi pentru toţi succesorii săi, în anul 1062».

Este de fapt anul 1062 în care, ducându-se în mod special împreună cu soţia până la îndepărtatul sanctuar din Galia Centrală, venind din Bigorre, contele Bernard a decis să depozite în fiecare an şaizeci de scuzi pe altarul Fecioarei «cu titlul de donaţie». Şi, deci, după dreptul feudal, ca şi semn de vasalitate pentru Maria, care, astfel, de la «Stapana» a Lourdes-ului devenea pentru întreaga regiune, «Stapana» pe intregul Bigorre. În acelaşi timp, Bernard a lansat anatema împotriva descendenţilor săi care nu ar fi vrut să recunoască vasalitatea, plătind acea donaţie. Documentul a ajuns în mod integral până la noi şi este conservat în arhiva vechiului Bigorre, la Pau.

Este de notat cum acele documente vechi stabilesc o obligaţie care nu poate să nu ne emoţioneze, pentru că ştim ce s-a întâmplat mai apoi: în zile stabilite din fiecare an, din turnul cel mai înalt al castelului din Lourdes, trebuia să fie coborât steagul contelui (şi, mai apoi, al regilor Franţei, care l-au înlocuit) şi în locul stindardului nobilului, trebuia să fie arborat cel al Maicii Sfinte din Le Puy, pentru a arăta că autorităţile pământeşti nu erau decât «administratoare» ale unui pământ asupra căruia Regina Cerului îşi exercita drepturile Sale. Faima locului era foarte mare astfel încât, conform tradiţiei – la care a aderat însuşi sfântul Bernard –, aici s-a născut Salve Regina, rugăciunea cea mai des recitată după Ave Maria şi pe care Evul Mediu a numit-o «antifonul din Le Puy».           

Coincidenţele – dacă sunt doar coincidente – se acumulează: aceea din Le Puy era Fecioara Bunei Vestiri. Aşa cum ştim, apariţia din Lourdes aşteaptă pentru a se dezvălui şi pentru a-şi revela propriul nume, tocmai 25 martie, ziua Bunei Vestiri, ca şi cum ar dori să lase un fel de «semn de identificare»: era o zi de sărbătoare majoră în sanctuar. Aşa cum a confirmat şi scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus, prin care cu patru ani înainte de apariţii, Pius al IX-lea a rezumat motivele dogmei pe care a promulgat-o, principalul fundament de credinţă în Neprihănita Zămislire se găseşte tocmai în cuvintele Arhanghelului Gabriel, la Buna Vestire: « Bucură-te, ceea ce eşti plină de har…» (Lc, 1,28).

Dacă creştininul alerga la Le Puy ca şi în niciun alt loc marian, nu era doar pentru a cere doar sănătatea sufletului, ci şi chiar acea a trupului. Bolilor nevindecabile li se căutau un remediu miraculos, servindu-se de apa dintr-o fântână care încă există şi deasupra căreia încă se găseşte o inscripţie latină care tradusă, spune: «Datorită puterii lui Dumnezeu, această fântână serveşte ca şi leac pentru bolnavi şi vine în ajutorul acestora în mod gratuit, când pentru ei doctorii nu mai pot face nimic». O scriere care, bineînţeles, ar putea să se găsească şi pe fântânile şi bazinele din Lourdes.

Sfârşitul sângeros al monarhiei, culminând cu decapitarea regelui şi a reginei, cu proclamarea republicii, persecutarea clerului, abolirea diocezei din Le Puy, sărăcirea sanctuarului, arderea icoanei atât de venerate, intr-un cuvant drama numita la Grande Révolution incearca sa puna punct pentru totdeauna drepturilor Fecioarei asupra Lourdes-ului şi asupra întregii sale regiuni. Cativa ani mai tarziu, statuia Fecioarei era dusa cu carul folosit pentru gunoi si arsa.

Brejon observă la acest moment un lucru extrem de interesant. Fiind om al legii, stie că drepturile unui nobil asupra unui teritoriu încetau după treizeci de ani în care nu-şi îndeplinea obligaţiile «tributare» (plătirea taxelor de arendă) şi onorariile datorate stăpânului. În cazul nostru, contractul începea în 1829 când pentru ultima dată regiunea Bigorre, prin reprezentaţii săi, s-a prezentat la Le Puy pentru a aduce omagiul necesar. Deci, în 1859, adica 30 de ani mai tarziu, Maica Sfanta ar fi „decăzut” din drepturile sale asupra teritoriului din Lourdes. Si iata asadar ca in anul 1858, un an inainte de termen,  „Doamna” (acesta este titlul cu care i se adresa Bernadette) apare într-o cavitate a dealului din fata castelului unde, timp de secole, drapelul Acesteia avea dreptul să fluture. Subliniază Brejon: «Fără niciun dubiu, îndatoririle teritoriului nu au nicio valoare în Cer şi Fecioara Maria nu avea nevoie să-şi apere drepturile care i-au fost recunoscute de către oameni pentru a fi cea mai nobilă dintre Doamne şi pentru a fi oriunde la ea acasa. Bineînţeles că acea coroană de pe frunte, de Contesă de Bigorre, nu-i adăuga nicio glorie în plus. Oricum, este drag inimilor noastre sa ne gândim că Fecioara a iubit această legătură pământească care s-a datorat pietăţii lui Carol cel Mare si deasemenea a prinţului Bernard. Este în ultimul moment (un an înainte de sfârşitul prescrierii, care începea în 1859, dar în timp util) când Ea însăşi apare la Bigorre pentru a cere, împreună cu omagiul dragilor şi vechilor săi vasali, cel al lumii întregi.  Omagiul întregii lumi? Da: nu aceasta se întâmpla la Le Puy în secolele creştine, unde era invocată ca şi „Mama a tuturor”?». De aici, poate, adăuga autorul nostru, instinctul de credinţă care a împins poporul devot să o venereze în grote pe Imaculata dar să o numească cu un nume unde pare că răsună ecoul unei antice dominaţii: Notre Dame, «Doamna Noastră» din Lourdes.

Iată, în mare, întâmplarea unică a «Doamnei din Bigorre». Multe alte s-ar putea adăuga: dar cât am spus este suficient, cred, pentru a ne face tot mai gânditori în faţa misterelor care se descoperă la tot pasul pe malurile torentului ce coboară din Pirinei.

 

(Vittorio Messori - Ipotesi su Maria)

Știri din aceeași categorie