Biserica Catolică, la ora
actuală are cel mai complet sistem juridic de la fondarea creştinismului până
astăzi. Aşa cum fiecare stat civil, are propriul Corp de Drept Civil, la fel şi Biserica Catolică are propriul Corpus Iuris Canonici, adică Corpul de
drept canonic. Acest corp de drept canonic este compus din 3 părţi:
1. Codul de Drept Canonic al Bisericii Latine
(romano-catolice), cunoscut ca şi CIC (Codex
Iuris Canonici), promulgat în 1983 (care reglementează raporturile dintre
autoritatea ecleziastică şi clerul său, credincioşii săi şi tot ceea ce are
legătură cu activitatea religioasă);
2. Constituţia Apostolică Pastor Bonus, apărută în 1988, care este
destinată organizării Curiei Romane, structurată la rândul ei în diferite
congregaţii sau dicastere (echivalentul instituţiei de minister dintr-un stat
civil) şi alte diferite organisme care au rolul de a-l ajuta pe Suveranul
Pontif, în exercitarea funcţiei sale pastorale, pentru binele şi în serviciul
Bisericii Universale şi al Bisericilor sui
iuris sau particulare;
3. Codul Canoanelor
Bisericilor Răsăritene sau Orientale, cunoscut ca şi CCEO (Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium), care reglementează
raporturile dintre autoritatea ecleziastică şi clerul său, credincioşii săi şi
tot ceea ce are legătură cu activitatea religioasă a acestor Biserici Unite cu
Roma, aici este inclusă şi Biserica noastră, Arhiepiscopală Majoră Română sui iuris.
Totodată, trebuie precizat că denumirea
de Biserică Catolică cuprinde totalitatea persoanelor care aparţin acestei
confesiuni, inclusă ierarhia şi oragnizarea, însă Biserica are două dimensiuni,
una religioasă-divină şi una umană. Raportat la scopul religios al Bisercii
Catolice şi autoritatea care o conduce, aceasta mai este cunoscută şi sub
sugestivul nume de Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic, prin care se înţelege
că fac parte: Pontiful Roman, congregaţiile şi alte organisme ale Curiei
Romane. Sfântul Scaun este subiect de drept internaţional şi persoană juridică.
În ceea ce priveşte latura
umană, ştim că Biserica Catolică este în acelaşi timp şi stat teritorial (44
ha), iar în acest sens îi este atribuit numele de Città del Vaticano sau statul Cetății Vatican. Pe lângă legile, care
alcătuiesc Corpul de Drept Canonic al Sfântului Scaun, Statul Vatican are
propria legislaţie alcătuită din: 1. Legea
Fundamentală a Statului Vatican, promulgată în 2000
(care se referă la deţinerea puterilor în stat, perioada scaunului vacant,
steagul, stema, sigilul, dreptul da a avea trimiși diplomatici numiți „nunții
apostolici”, dreptul de a fi membru al unor organizii internaționale etc) şi 2.
Legea N. CCCLXXXIV cu privire la guvernul
Statului Vatican, promulgată în 2002 (care se referă la
guvernatorat, birourile administrative, arhivă, bancă, poştă, jandarmerie etc).
Astfel, „s-a”ajuns la un regim juridic în care distingem două subiecte primare
de drept Internațional: Sfântul Scaun, entitate spirituală, responsabilă de
bisericile catolice din întreaga lume, și statul Cetății Vaticanului, numit în
mod curent Vatican, entitate teritorială a cărei calitate de subiect de drept
se manifestă internațional atunci când participă la relațiile internaționale în
cadrul cărora sunt create norme convenționale de aplicabilitate teritorială”.
Este intersant de știut, că o
parte dintre cei care activează în aparatul de stat al Vaticanului, dobândesc o
cetățenie care se suprapune peste cea de bază (este asemănătoare cu cetățenia
UE, vis a vis de cea națională), și care se pierde odată cu încetarea funcției
îndeplinte în cadrul instituțiilor statale. Totodată, Sfântul Scaun întreține
relații diplomatice cu 170 de state (cea mai mare parte, însă nu aparțin lumii
catolice) și participă cu statut de observator la numeroase organizații
internaționale, fiind și un stat neutru.
Nu însă din totdeauna,
Bisericile Catolice Răsaritene sui iuris
au avut o legislaţie canonică comună şi organizată atât de bine sub form unui
de cod de legi. Până în 1990 Bisericile Catolice Răsăritene sui iuris, au avut o legislaţie comună,
emanată de către Papa Pius al XII-lea, care cuprindea doar patru aspecte
fundamentale din materiile de drept canonic. Aceste canoane, erau grupate în
aşa zisele Scrisori Apostolice - Motu
Proprio (din iniţiativa proprie a Suveranului Pontif). Întreaga legislație
comună, se gasea în aceste patru Motu
Proprio astfel: 1. Crebrae allatae
sunt din 1949 – despre sacramentul căsătoriei; 2. Sollicitudinem nostram din 1950 – despre procese şi tribunale; 3. Postquam apostolicis litteris din 1952 –
despre ordinele monastice, bunurile temporare ale bisericii şi semnificaţia
anumitor termeni specifici; 4. Cleri
Sanctitati din 1957 - despre
riturile răsăritene, persoanele fizice şi morale, cler, ierarhie şi laici.
Pe lângă legislaţia comună, care evident era
destul de carentă, în sensul că lăsa pe dinafară multe alte aspecte netratate,
acestea erau suplinite într-o oarecare măsură prin legislaţia canonică specifică
a ficărei Biserici Catolice Răsăritene sui
iuris, care se gasea la acea vreme în propriile Sinoade Provinciale. Multe
Biserici Catolice Răsăritene simțeau lipsa unei legislaţii complete şi
corespunzătoare epocii respective, ba mai mult, apelau la Codul Canonic latin
din 1917, pentru a umple lacunele cu care se confruntau, neavând un alt model
analogic pe care să-l urmeze, dar o făceau cu riscul de rigoare, de a
implementa ceva ce nu era caracteristic proprilor tradiţii, pentru a avea o
soluţie practică la problemele cu care se confruntau.
Acesta a fost motivul, care a
determinat dorinţa de a crea un corp legislativ comun pentru Bisericiile
Catolice Răsaritene sui iuris. După o
muncă asiduă de 18 ani, abia în 1990, s-a reuşit definitivarea unei legislaţii
comune şi complete pentru toate Bisericiile Catolice Răsaritene sui iuris, coagulată într-un singur corp
numit CODUL CANOANELOR BISERICILOR RĂSĂRITENE (CCEO).
Codul a fost promulgat de
către Papa Ioan Paul al-II-lea, prin Constituţia Apostolică Sacri canones
(Sacrele Canoane) în 18 octombrie 1990 şi a intrat în vigoare la 1 octombrie
1991.
Pentru
a avea o idee despre structura şi materiile tratate în cod (CCEO), acesta este
împărţit în 30 de Titluri principale, divizate la rândul lor în capitole, care
şi acestea sunt subdivizate în articole şi cuprind în total 1546 de canoane.
Încă un amănunt de precizat, este faptul că, chiar dacă materiile tratate în
cod cuprind aproape toate aspectele din viaţa bisericii şi se numesc norme de
drept comun, codul lasă loc totuşi ca anumite aspecte specifice fiecărei
Biserici Catolice Răsăritene sui iuris
să fie dezbătute, promulgate şi aplicate ca şi norme de drept particular,
tocmai pentru a evita o uniformizare arbitrară şi centralizată, lăsând fiecări
Biserici Catolice Răsăritene sui iuris în parte liberatatea de a-şi păstra proprile
tradiţii, care o caracterizează şi o distinge faţă de celălate Biserici, asfel
dorindu-se a nu se identifica şi reduce conceptul de catolicitate doar la ritul
şi tradiţiile ritului roman (latin sau romano-catolic). Catolicitatea implică,
diversitate şi liberatea fiecarei Biserici de a se manifesta aşa cum este ea,
mai mult sau mai puţin condiţionată de propria istorie şi evoluție. Principiul
acesta al delegării unor norme fiecărei Biserici în parte, este cunoscut în
domeniul de specialitate al dreptului ca
principiul de subsidiariaetate.
Există 21 de Biserici Catolice
Răsăritene sui iuris diferite, din 5 tradiţii diverse, care se
află pe teritoriul a foarte multe state:
1. Trad. Alexandrină cu 2 Biserici:
B. Coptă în Egipt şi SUA.
B. Etiopiană în Etoipia.
2. Trad. Antiohiană cu 3 Biserici:
B. Siriacă în Liban, Siria, Irac, Egipt, Turcia, Israel.
B. Maronită în Liban,
Siria, Israel, Cipru, Egipt, SUA, Canada, Argentina, Brazilia, Australia.
B. Siro-Malankareză în India, regiunea Kerala.
3. Trad. Armeană cu o Biserică:
B. Armeană în Liban, Siria, Irac, Iran, Turcia, Egipt.
4. Trad. Caldee cu 2 Biserici:
B. Caldee în Irac, Iran, Siria, Liban, Turcia, Israel,
Egipt, Franţa şi SUA.
B. Siro-Malabareză în India şi Orientul Mijlociu.
5. Trad. Constantinopolitană sau Bizantină cu 13 Biserici:
B. Bielorusă în Belorusia.
B. Bulgară în Bulgaria.
B. Greacă în Grecia şi Turcia.
B. Maghiară în Ungaria.
B. Italo-Albaneză în Sudul Italiei.
B. Melkită în Siria,
Liban, Egipt, Israel, Iordania, Kuveit, Irac, Sudan, SUA, Australia.
B. Ruteană în zona carpatică din Ucraina.
B. Ucraineană în Ucraina.
B. Slovacă în Slovacia, SUA, Canada.
B. Serbă în Serbia.
B. Albaneză în Albania.
B. Rusă în Rusia.
B. Românească, adică Biserică greco-catolică din România.
Ca şi concluzie, vreau să
subliniez aspectele pozitive ale faptului de a avea o legislaţie comună doar pentru
Bisericile Catolice Răsăritene sui iuris,
destul de diferită de cea a Bisericii Latine şi intenţionat grupată într-un cod
separat, tocmai pentru a sublinia existenţa diversităţii catolicismului. Apoi,
privilegiul de a avea o legislaţie bine documentată din izvoarele diferitelor
tradiţii bisericeşti şi analizată de comisia de pregătire a codului de-a lungul
a aproape două decenii, de către specialişti cu foarte multă experienţă în
domeniu canonic. Facilitatea de a folosi un singur document, adică codul, ca şi
sursă unde sunt tratate şi prevăzute toate aspectele fundamentale care privesc
organizarea şi funcţionarea Bisericii ca instituţie, a activităţiilor
religioase specifice şi nu în ultimul rând, reglementarea relaţiile dintre
Biserică şi membrii ei. Un ultim aspect este faptul de a avea la îndemână un
cod de legi, care se adaptează timpurilor noastre moderne şi provocărilor
actuale, dar care păstrează în acelaşi timp contactul cu trecutul, bazându-se
pe tradiţiile Sfinţilor Părinţii şi doctrina Conciliilor Ecumenice,
asigurându-ne astfel de-a lungul istoriei o coerenţa între tradiţie şi
evoluţie.
Pr. Ploştinaru
Alexandru
Vicar Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj
