de cardinal Blase Joseph Cupich
Prima mea întâlnire cu arta dansului nu a avut loc în adolescenţă, la o petrecere de dans sock hop. Era miercurea seara, când fraţii, verii şi alţi copii din parohie se adunau în sala bisericii pentru a învăţa dansuri populare croate. Stilul de dans se numea "kolo", un cuvânt care înseamnă cerc, deoarece dansatorii se ţineau de mână sau se ţineau de talie pentru a dansa, adesea cu paşi sincopaţi, formând o linie curbă sau un lanţ. Ni se spunea că în "patrie", kolo era un mijloc de socializare, centrul vieţii sociale a satului şi adesea principalul loc de întâlnire unde tinerele femei şi bărbaţi se puteau cunoaşte.
Mergând împreună
Recunosc că atunci când am auzit prima dată cuvântul sinodalitate, mi s-a părut ciudat. De-a lungul timpului, explorând diferite explicaţii, am ajuns să-l înţeleg mai bine. Continui să găsesc util documentul "Sinodalitatea în viaţa şi misiunea Bisericii", publicat în 2018 de Comisia Teologică Internaţională. Dar într-o zi mi-am dat seama că experienţa mea dansând kolo şi numeroasele sale elemente m-ar putea ajuta foarte mult să înţeleg sinodalitatea. La fel ca dansul, oferă şi un mijloc de socializare, dar în cadrul vieţii Bisericii. Într-adevăr, sinodalitatea, care derivă din grecescul synodos, înseamnă în esenţă "a merge împreună" sau "a parcurge aceeaşi cale". Prin urmare, sinodalitatea invită întreaga comunitate să-şi asume responsabilitatea de a merge mai departe la unison, atentă la Spiritul Sfânt şi la ceilalţi. Atât dansul, cât şi sinodalitatea necesită o trecere de la performanţa personală la armonia colectivă, transformând un grup de indivizi distincţi într-un singur corp în mişcare.
Sinodalitatea ca dans
Cum reflectă ritmul dansului spiritul sinodalităţii?
În dans, mişcarea nu începe niciodată în vid; începe cu muzica. Înainte ca dansatorii să poată face un pas, trebuie să respecte o tăcere profundă şi atentă pentru a internaliza ritmul, tempo-ul şi starea de spirit a piesei. Sinodalitatea operează exact pe aceeaşi frecvenţă. Pasul său fundamental nu este de a vorbi sau de a promulga politici, ci de a asculta profund: Spiritul Sfânt, Scriptura, tradiţia, dar şi de a asculta cu atenţie unii pe alţii, în special pe cei aflaţi la margine. Aşa cum un dansator care ignoră muzica devine deconectat de grup, membrii unei comunităţi care nu ascultă încetează să acţioneze sinodal. Ascultarea ritmului comun asigură că toţi se mişcă pe aceeaşi melodie.
Coresponsabilitatea
O coregrafie complexă precum kolo implică roluri distincte, chiar dacă toată lumea se mişcă exact în acelaşi timp. Cu toate acestea, chiar şi atunci când un lider oferă îndrumare, acea îndrumare nu înseamnă dominarea sau controlul rezultatelor, ci mai degrabă crearea unui spaţiu sigur în care ceilalţi pot străluci şi se pot mişca cu încredere. Aceasta este tocmai definiţia coresponsabilităţii într-o structură sinodală. Ierarhia, laicii, comunităţile călugăreşti şi teologii au cu toţii carisme (daruri spirituale) şi roluri diferite. Sinodalitatea nu aplatizează aceste diferenţe; dimpotrivă, asemenea unui mare coregraf, le împleteşte. Frumuseţea dansului depinde de faptul că mişcarea fiecărui dansator este necesară pentru ca întreaga reprezentaţie să funcţioneze.
Călătorie în teritorii necunoscute
Dansul necesită, de asemenea, creativitate şi adaptabilitate. Dansatorii trebuie să depăşească atracţia gravitaţiei ridicând picioarele, să se adapteze la greutatea şi impulsul partenerului lor şi să se ajusteze atunci când există un pas greşit. Sinodalitatea necesită dorinţa de a păşi pe ringul de dans fără un rezultat rigid, predeterminat. Într-adevăr, este în mod inerent o călătorie în teritoriu necunoscut. Îmbrăţişează tensiunile creative ale dialogului, recunoscând că Spiritul Sfânt poate perturba rutinele noastre atent planificate. Atunci când o comunitate se confruntă cu tensiuni sau dezacorduri, sinodalitatea le cere să nu abandoneze scena, ci să folosească acea frecare pentru a se pivota, a se adapta şi a găsi o nouă cale de urmat împreună. Şi, aşa cum dansatorii evită să se calce pe degetele altora, transformarea dialogului sinodal într-o ceartă ar fi, de asemenea, un pas greşit.
Conştientizarea spaţiului
Dansul necesită şi conştientizarea spaţiului. Ringul de dans nu este niciodată infinit. Dansatorii trebuie să fie atenţi la dimensiunile ringului de dans pentru a se asigura că există loc pentru toată lumea. Dacă dansatorii ignoră limitele stabilite ale scenei, riscă să cadă în culise, să se lovească de orchestră sau să ajungă în întuneric, unde mişcarea îşi pierde forma şi sensul. În mod similar, drumul sinodal lărgeşte cortina. Acesta cere comunităţii să se uite la cei care lipsesc de pe ringul de dans şi să-i invite activ să se alăture. Le cere celor obişnuiţi să fie în centrul scenei să se retragă, pentru a se asigura că ritmul comunităţii se adaptează cadenţei şi ritmului tuturor, nu doar dansatorilor experimentaţi.
Pe urmele generaţiilor trecute
Şi totuşi, aşa cum dansatorii sunt atenţi acum la dimensiunile ringului de dans pentru a-i găzdui pe toţi cei care dansează, ei recunosc şi că marginile acestuia, pilonii structurali şi o anumită limită arhitecturală au fost proiectate de alţii. Acesta a fost aşezat, nivelat şi şlefuit de generaţiile de dansatori care i-au precedat. Generaţia noastră, învăţând dansuri în sala parohială, era conştientă că paşii fuseseră proiectaţi cu zeci sau secole mai devreme şi transmişi printr-un lanţ de memorie vie. Această conştientizare nu ne-a limitat creativitatea, ci a fost condiţia care a făcut posibil dansul nostru. Depindea de noi să contribuim la spectacol cu respiraţia, energia şi contextul nostru cultural.
Evitarea "tiraniei prezentului"
Sinodalitatea operează în timp exact în acelaşi mod. Ea încurajează dialogul nu numai cu contemporanii, ci şi cu cei vii, cu cei morţi şi cu cei care urmează să se nască. Prin urmare, aşa cum a observat recent unul dintre fraţii mei cardinali, dincolo de o abordare sincronică a sinodalităţii, atentă la contribuţia generaţiei actuale, este necesară şi o abordare temporală pentru a împiedica "tirania prezentului" să compromită sinodalitatea autentică. O abordare diacronică a sinodalităţii asigură că vocile sfinţilor şi părinţilor şi maicilor Bisericii au un glas în discernământul actual, împiedicând comunitatea locală să alunece într-o modă culturală trecătoare care perturbă unitatea istorică. Limitele diacronice ale învăţăturii Bisericii, în loc să înăbuşe Spiritul Sfânt, canalizează creativitatea divină. Atunci când o comunitate sinodală contemporană respectă dimensiunile scenei, pregătită şi folosită de alţii, încetează să mai irosească energie încercând să dărâme zidurile teatrului. În schimb, ea descoperă o libertate imensă în cadrul acestor limite, găsind modalităţi noi, creative şi pastorale de a exprima adevăruri atemporale unei lumi moderne.
Graniţele stabilite de Scriptură, dogmă şi Concilii
Dimensiunile sincronică şi diacronică trebuie menţinute în tensiune. O tentaţie comună în conversaţiile contemporane este de a privi sinodalitatea ca pe un exerciţiu de rescriere a regulilor de la zero, ca şi cum grupul actual ar putea pur şi simplu să lărgească ringul de dans după bunul plac sau să-l abandoneze cu totul. Un pas cu adevărat sinodal este întotdeauna făcut pe ringul de dans, recunoscând că discernământul modern nu are loc în vid. Graniţele stabilite de Scriptură, dogmă şi Conciliile istorice nu sunt cuşti restrictive; ele sunt parametrii stabili care oferă mişcărilor noastre actuale context, siguranţă şi legitimitate. Abordarea sincronică întreabă: "Cum dansăm cu oricine este în încăpere astăzi?". Acest lucru este esenţial pentru incluziune. Cu toate acestea, abordarea diacronică adaugă: "Cum aduce dansul nostru un omagiu coregrafului original şi cum transmite cu fidelitate coregrafia generaţiei următoare?".
Sintetizând sincronicul şi diacronicul
Prin sintetizarea sincronicului cu diacronicul, sinodalitatea atinge întreaga sa frumuseţe creativă. Biserica este chemată să fie intens conştientă de dansatorii de pe ringul de dans de astăzi, de bucuriile, rănile şi ritmurile lor unice. Dar trebuie să continue să fie la fel de atentă la ringul de dans istoric de sub ea.
Când respectăm dimensiunile ringului de dans, drumul sinodal încetează să mai fie o improvizaţie frenetică şi izolată a momentului prezent. În schimb, devine parte a unui spectacol epic, neîntrerupt, un balet atemporal în care paşii trecutului ghidează mişcările de astăzi, purtând întregul corp în siguranţă pe scenă spre eternitate.
Biserica ce învaţă să danseze
Examinarea sinodalităţii prin prisma dansului salvează acest cuvânt nefamiliar din tărâmul birocraţiei aride, al comitetelor şi al hârţogăraielor. Redefineşte drumul comun drept ceva dinamic, plin de bucurie şi profund întruchipat. Sinodalitatea este Biserica ce învaţă să danseze. Este o practică constantă de a asculta melodia divină, de a onora paşii unici ai fiecărui participant şi de a merge mai departe într-o mărturie frumos coordonată către lume. Ne aminteşte că scopul nu este să ajungem la sfârşitul cântecului cât mai repede posibil, ci să aducem laudă Creatorului prin harul, unitatea şi iubirea arătate în fiecare pas al drumului.
Reflectând Misterul Trinităţii
Dar există mai mult. Sinodalitatea, văzută ca un dans, deschide şi o înţelegere mai deplină a modului în care Biserica este chemată să reflecte misterul Trinităţii. Primii Părinţi ai Bisericii, pentru a descrie misterul Trinităţii, vorbeau despre perichoresis, literalmente "un dans în jur". Prin această imagine, ei se refereau la existenţa necesară una în cealaltă a celor trei Persoane divine ale Trinităţii.
Şi, prin urmare, Biserica reflectă misterul trinitar cu cât îmbrăţişează mai mult dansul sinodalităţii.
(După L'Osservatore Romano, 7 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
