Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca a organizat joi, 4 septembrie 2025, de la ora 12, în Aula Magna a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa Eminenței Sale Cardinal Claudio Gugerotti, prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale din Vatican. Vă oferim mai jos Lectio magistralisținută de Cardinalul Gugerotti.
Este o mare onoare care mi se face prin acordarea acestui Doctorat honoris causa, conferit de prestigioasa Universitate Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, o instituție atât de semnificativă academic, dar și extrem de aparte și providențială din punctul de vedere al componentelor religioase care converg și funcționează în cadrul ei în armonie. Ea vizează să facă din știință un loc de întâlnire, de formare și de educare pentru o lume mai bună. Pentru această ocazie, am dorit să aprofundez câteva dintre reflecțiile mele anterioare asupra concepției de Orient și Occident, așa cum s-a dezvoltat ea de-a lungul timpului și cum a evoluat în perioada recentă, și datorită contextului istoric în care ne aflăm.
Desigur, aici nu voi putea decât să citesc titlurile sau ceva mai mult din cele la care m-am gândit referitor la subiect. Îmi cer scuze pentru aceasta, dar celebrarea este deja atât de solemnă și de gratifiantă încât nu doresc să depășesc timpul alocat pentru aceasta.
În Antichitate
Creștinismul a apărut în esență dintr-o singură realitate, bine situată geografic și dezvoltată în curente culturale diferențiate și din punct de vedere etnic: cele mai strâns legate de lumea semitică și cele mai strâns legate de lumea greco-romană, cu numeroasele variante constituite în acele forme de creștinism care nu s-au identificat niciodată cu vreuna dintre ele[1]. Exemplul e dat de etiopieni, copți, armeni, sirieni, asirieni și așa mai departe, până în ținuturile din sudul Indiei și China.
Pe neașteptate, atenția istoriografică – cel puțin cea cunoscută, întrucât există diferite istoriografii care însă nu au fost studiate deloc în cadrul acestor populații creștine intermediare – a relevat înstrăinarea reciprocă a lumii occidentale față de lumea orientală[2]. S-au creat chiar două imperii creștine. Pentru Imperiul Creștin de Răsărit, o astfel de structură politică romană era deja considerată erezie, ajungând să contrasteze sau să se juxtapună cu orașul Bosforului, anticipare și reflectare a Ierusalimului ceresc, gestionat de cler pentru partea sufletelor și de împărat pentru partea civilizației creștine.
Acest fenomen se va extinde în timp, pe măsură ce Bizanțul va deveni o realitate puțin relevantă și va apărea lumea Rusiei și crearea așa-numitei A treia Romă, în fața căreia „nu va exista a patra”, cum se spunea și se spune încă în acele ținuturi, deoarece se estompează în vremurile escatologice.
Occidentul, pe de altă parte, confruntat cu fractura lumii romane – una dintre cele mai influente și dramatice traume psihologice din istorie – a asistat la ascensiunea așa-numiților „barbari”, care, după evenimente complexe, au intrat în contact cu moștenirea Romei și s-au considerat continuatorii acesteia, începând cu scriptoriile (scriptoria) benedictinilor și normele pentru reproducere a materialului literar antic care altfel s-ar fi pierdut.
Anul 1054 este considerat în mod tradițional prima separare formală între Orient și Occident.[3] Cu siguranță, nu excomunicarea depusă pe altarul de la Sfânta Sophia a determinat un ante și un post în istoria creștinismului bizantin, ci mai degrabă diferențierea culturală progresivă între ceea ce era considerat moștenitorul direct al Romei și ceea ce era perceput ca o continuitate cu Bizanțul.
Diferențele – inițial atât de nesemnificative încât să permită unui episcop oriental să asume un scaun occidental, fără dificultate și fără conflicte liturgice majore – au devenit cu timpul evidente. Diversitățile de obiceiuri, sentimente și în a se percepe ca aparținând aceluiași creștinism au creat o ruptură destinată să dureze secole, adevărata schismă, o scisma in rebus mai degrabă decât o scisma in principiis.
Cucerirea Constantinopolului de către cruciați a devenit, în mentalitatea orientală, emblema ireversibilă a acestei „trădări”.[4] Deși complexă în rădăcinile sale istorice, era profund tulburător să se creadă că o mișcare ce viza eliberarea locurilor sfinte de sub dominația musulmană – adevărata cauză a separării dintre Orient și Occident – a sfârșit prin a slăbi capitala creștinismului oriental, deschizând calea cuceririi islamice.
Aparțin aceluiași fenomen Statele cruciate și înlocuirea clerului oriental cu prelați occidentali, tocmai în însăși lumea orientală, până când, încă o dată, Islamul a pus capăt răspândirii acestei practici.
Între timp, în Occident pătrunsese influența aristotelică pe scară largă, chiar dacă răspândită prin traduceri realizate de cărturari islamici și, prin urmare, provenind principal din Orient. Acest lucru a dat naștere unei simplificări, potrivit căreia, din acel moment, Orientul și-a păstrat substratul platonic și neoplatonic, în timp ce Occidentul a urmat căile scolasticii,[5] cu o abordare foarte schematică și riguroasă, ce va deveni mai apoi temelia dezvoltării masive a universului științific în Occident. În realitate, suprapunerile spirituale și teologice au rămas mult timp, chiar și în perioadele în care se teorizase deja o separare clară, astfel încât orice simplificare sau contrastare riscă să fie fictivă și ideologică.
Orientalismul și impactul său asupra Bisericii
În timpurile succesive, toată această realitate pare să fi fost ascunsă, lăsând loc unei sensibilități numite orientalism, care este în esență legată de începuturile colonialismului occidental.[6] Nu este nevoie să vorbim despre colonialismul occidental, deoarece e bine cunoscut tuturor, dar despre acest aspect al orientalismului, care întemeiază o așa-numită nouă știință, trebuie subliniat faptul că a determinat distinși savanți – inițial mai ales francezi – să evalueze monumente, scrieri, documentații arheologice și orice altceva aparținând civilizațiilor antice din Orient, pentru a reconstrui această lume misterioasă și legendară care apărea în ochii europenilor contemporani teribil de diferită de a lor și, în același timp, extraordinar de fascinantă.
Odată cu crearea orientalismului, descrierea Orientului este cea a unui trecut de acum dispărut sau redus la umbra a ceea ce a fost odată, imobilist, obiect al unei științe precise.[7] Astfel, s-a stabilit o abordare epistemologică și științifică, care înlocuiește vechile ciocniri și întâlniri între armate și popoare într-o realitate inițial relativ omogenă și apoi absolut ireconciliabilă.
Acest tip de abordare științifică a orientalismului a dus la marginalizarea tuturor componentelor filosofice și spirituale ale Orientului, întrucât abordarea tindea să combine știința cu o anumită formă de agnosticism, dacă nu chiar cu un adevărat laicism.
Se dezvoltă așadar enorm studiile istoriografice, arhitecturale, artistice și filologice, în timp ce tentativa de a pătrunde adânc în ființa profundă a acestor popoare și, prin urmare, în componentele lor spirituale, apare mult mai puțin interesantă pentru pretenția științifică a celui care o realizează.
Pe de altă parte, Orientul, închis în sine din cauza evenimentelor istorice contemporane și dominat de puterea militară islamică sau occidentală, s-a izolat în interiorul propriilor granițe, păstrându-și aspectul vital, dar absolut distinct și separat de ceea ce ar fi putut fi un schimb sau o osmoză.
Acest lucru dă naștere percepției orientale a unei violențe sistematice la care a fost supus Orientul și necesității unei „renașteri”, care era foarte adesea sinonimă cu răzbunarea. Este semnificativ faptul că foarte puține științe orientale și relativ puține studii teologice, liturgice sau patristice au luat naștere în Orientul propriu-zis până în prezent, în timp ce cercetătorii occidentali se remarcă în știința orientalistică.
În mod sintetic și aproximativ, ajungem astfel la o perioadă în care elementele furnizate de orientalism sunt elaborate și răspândite, când Occidentul descoperă o anumită insatisfacție față de propriul trecut și față de modul de abordare a propriei dimensiuni spirituale. Acest lucru îl determină să se îndrepte spre Orient în căutarea a ceea ce a pierdut: o preluare interesată din lumea necreștină – budistă, șintoistă, hindusă – dar și din lumea creștină orientală, pentru a sugera noi obiective, sau mai degrabă obiective vechi și parțial evaporate, tocmai din cauza scientismului, raționalismului și predominanței economiei.
Devine fascinantă, în schimb, ieșirea, alcătuită din primitivitate și pasiune, și care a fost elaborată ca „stereotip” al unei întregi culturi literare, operistice și picturale cu tematică orientală în secolul al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea. Iau naștere astfel marile excursii ale tinerilor în lumea indiană, în Indochina și mai departe, dar și curiozitatea de a descoperi mănăstiri ortodoxe îndepărtate cultural, ca locuri „pentru a revigora sufletul”. În acest moment lipsește încă o relație directă între populație și populație, între persoană și persoană, între credință și credință, între practici religioase. Destinația rămâne aceea de a învăța ceva pe care occidentalul să-l ducă acasă, pentru a-și îmbogăți propriul patrimoniu.
În lumea ecleziastică, ritul latin – în care, după Trento și cu excepția ritului ambrozian, au convers restul riturilor romane – are la bază nu doar conștiința unei superiorități intrinseci și calitative, ci și obiectivul misionar de a-i aduce pe ceilalți creștini la o dimensiune mai sigură, mai clară și mai bine identificată și, prin urmare, mai eficientă în dificila cale a cunoașterii lui Dumnezeu.
Drept reacție, ca urmare a renașterii referinței orientale, urmează o perioadă în care și mănăstirile, conventurile și parohiile occidentale se umplu de icoane, tămâie parfumată și melodii provenind din lumea orientală.
Elementul central care trebuie, însă, luat în considerare în această privință este că nu se întâlnește încă Orientul, ci se conturează un Orient pentru uzul și consumul propriu, care într-un fel să se poate integra bine cu ceea ce occidentalul a neglijat sau chiar ignorat în trecut. Este un Orient evocat de un occidental care ar dori să se identifice cu el.
Astfel, atunci când circumstanțele permit o abordare mai autentică între Orient și Occident – de exemplu, la căderea anumitor bariere de tip colonialist sau la prăbușirea lumii comuniste în Europa – credincioșii se întâlnesc cu adevărat, inițial cu suspiciune, dar apoi din ce în ce mai degajat și mai deschis,[8] și din cauza comerțului și activităților conexe. Nu e vorba de o chestiune de religie, ci de bărbatul religios și femeia religioasă care locuiesc și întregesc contextul în care se întâlnesc. Aici, din cauza izolării și a idiosincraziilor care s-au dezvoltat de-a lungul timpului, dar și a diferențelor specifice datorate dezvoltării economice diferite și abordărilor culturale și ideologice diferite, apare un fel de nemulțumire și dezamăgire, astfel încât știința orientalistică părea să fie mult mai interesantă decât cunoașterea adevărată a Orientului, decât ar fi contactul dintre credincioși.
Și aici se revelează caracterul fictiv, sau cel puțin parțial, a unei mari părți din această abordare pur teoretică sau estetică. Desigur, Occidentul nu are intenția de a renunța la rolul său de învățător al Orientului, înțeles acum într-un sens aproape exclusiv geografic. Va face acest lucru prin dezvoltarea unor instrumente precum democrația, drepturile omului etc., pe care le va apăra cu mândrie, înainte de a descoperi că nu le-a practicat în trecut sau că le-a acoperit adesea cu regimuri la fel de totalitare ca cele din Orient.
Pentru a concluziona această examinare foarte succintă, ne regăsim cu un Occident care este în esență obosit și lipsit de conținuturi ideale, dar în continuare convins că este cu o treaptă mai sus decât oricare altă civilizație, și cu un Orient care încearcă să-și croiască drumul spre un progres, care, însă, pare să dispară la orizont, pentru a lăsa să renască barbarii prepotente.
Creștinismul este profund marcat de apariția acestor categorii: momentul euforic al unei întâlniri, care ar putea fi aducătoare de bogății, este înlocuit de noi rivalități și noi atacuri, de data aceasta fără a mai fi identificate între Orient și Occident separate între ele, ci între puteri absolut dominante, care pot fi orientale sau occidentale fără nicio distincție. O rămășiță a vechii dimensiuni rămâne: Occidentul privește Orientul ca pe o lume subdezvoltată, iar Orientul începe să privească Occidentul ca pe o lume depravată, lipsită de valori, total imorală și incapabilă să perceapă un umanism sănătos: ambele măști construite pentru un teatru al retoricii populare, categorii fictive, deoarece ambele aspecte sunt perfect prezente în ambele părți, geografice și religioase, cu diferența că în Occident ele sunt strigate în gura mare, în timp ce în Orient tind să fie ascunse.
În România
De ce această introducere, acest text, aceste reflecții? Mă aflu astăzi în România, o țară care, la o analiză mai atentă, scapă cu ușurință din categoriile care o disting ca fiind orientală, chiar dacă marea majoritate a populației este de religie ortodoxă și, prin urmare, orientală.[9] Cu toate acestea, este vorba de o ortodoxie românească foarte specifică.
Alături de România, alte zone ale Europei noastre nu au fost deloc segregate într-o identitate stereotipică, ci au fost continuu stimulate și chiar persecutate de contacte constante cu realități diferite de ale lor. Dacă a existat o integrare simpatică, în anumite privințe, cu lumea romană – până la punctul de a da naștere unui nume și unei limbi semnificative, precum cele ale „țărilor române” în urma căderii romanității – puteri mai pronunțat orientale au intrat în contact cu ea, marcând și influențând istoria sa, precum mongolii, otomanii, rușii. Pe de altă parte, influența protestantismului și rolul important al Bisericii Greco-Catolice unite cu Roma au adus cerințe specifice.
La un moment dat, s-a creat un fel de sistem centralizat, care a dus mai întâi la adoptarea unei ideologii de extremă dreapta și apoi, odată cu venirea lui Ceaușescu, la răspândirea sistemului comunist. Prin urmare, din acest punct de vedere, România prezintă o bogăție de curente și ciocniri culturale și ideologice cu adevărat excepționale, adesea lacerante, dar care, dacă sunt bine interpretate, pot constitui o adevărată identitate compozită odată ce rănile se vor fi vindecat.
Deși liturgia și patrologia sunt cu siguranță fenomene care leagă lumea creștină românească de lumea orientală, există totuși semne constante de vitalitate culturală: gândiți-vă la trecerea de la alfabetul chirilic românesc la alfabetul latin sau la utilizarea limbii liturgice.[10] În timp ce în România se asistă la renașterea unei adevărate teologii ortodoxe moderne – ceva ce în altă parte se întâmplă doar în Grecia și în câteva alte zone -, scopul acestei descrieri este mai ales acela de a arăta cât de important este, pentru o înțelegere deplină a identității proprii, să nu se repete greșeala orientalismului: aplicarea în Orient – sau în ceea ce este chemat „Orient” – a aceluiași tip de știință exactă, ca și cum ființa umană nu ar trebui considerată în contextul său variat, ci ar fi vorba de o secțiune pentru fosile.
În schimb, este esențial, pentru dezvoltarea credinței și pentru înțelegerea identității, ca liturghia acestui popor al vostru, sărbătorile populare, scrierile oamenilor spirituali și ale teologilor să fie pe deplin integrate în universitatea cunoștințelor. Numai astfel se evită neglijarea și marginalizarea factorului decisiv în alegerile intime ale persoanelor, de-a lungul tuturor acestor secole, în favoarea „lucrurilor” și „faptelor” cuantificabile și numărabile.
O cunoaștere a țărilor noastre lipsită de suflul spiritual, pe care am încercat să-l evidențiez în alte contexte, este în esență un muzeu.[11] Dar ceea ce este și mai rău: un muzeu locuit de oameni vii. Desigur, acest lucru nu ne îmbogățește.
[1] W.H.C. Frend, The Rise of Christianity, Philadelphia, Fortress Press, 1984, pp. 92-150; S. Brock, Syriac Christianity in the East, in The Cambridge History of Christianity, vol. 5, Cambridge, Cambridge University Press, 2007, pp. 477-508; S. Neill, A History of Christianity in India, Cambridge, Cambridge University Press, 1984.[2] S. Runciman, The Eastern Schism, Oxford, Clarendon Press, 1955, pp. 3-25; J.H. Erickson, The Challenge of Our Past: Studies in Orthodox Canon Law and Church History, Crestwood (NY), St Vladimir’s Seminary Press, 1991.[3] F. Dvornik, Byzantium and the Roman Primacy, New York, Fordham University Press, 1966.[4] J. Riley-Smith, The Crusades: A History, London, Continuum, 2005, pp. 214-240.[5] M.-D. Chenu, La théologie au douzième siècle, Paris, Vrin, 1957; E. Gilson, La filosofia nel Medioevo, Milano, BUR, 1999 (ed. orig. La philosophie au Moyen Âge, 1944); J. Meyendorff, Byzantine Theology: Historical Trends and Doctrinal Themes, New York, Fordham University Press, 1974.[6] E. Said, Orientalism, New York, Vintage Books, 1979 (ed. orig. 1978), pp. 1-28; B. Lewis, The Muslim Discovery of Europe, New York, W.W. Norton, 1982; R. Irwin, Dangerous Knowledge: Orientalism and Its Discontents, New York, Overlook, 2006.[7] M. Todorova, Imagining the Balkans, Oxford, Oxford University Press, 1997, pp. 45-67.[8] O. Clément, Dialogues avec le Patriarche Athénagoras, Paris, Fayard, 1969; A. Papanikolaou – E. Demacopoulos (eds.), Orthodox Constructions of the West, New York, Fordham University Press, 2013.[9] K. Hitchins, A Concise History of Romania, Cambridge, Cambridge University Press, 2014, pp. 1-45.
[10] D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic, 1978-1990 (3 vol.); A. Andreescu, The Romanian Orthodox Church and the Communist Regime, in «Religion, State and Society», 31 (2003), pp. 43-70.[11] M. Eliade, De Zalmoxis à Gengis-Khan: Études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe Orientale, Paris, Payot, 1970.
