Astăzi, 14 februarie, Biserica îi sărbătorește pe Sfinții Ciril (călugăr - 827-869) și Metodiu (episcop - 815-855), patroni ai Europei.
“Pe lângă un mare respect pentru oameni şi preocuparea dezinteresată pentru adevăratul lor bine, cei doi fraţi sfinţi au arătat resurse mari de energie, de prudenţă, de zel şi de caritate, indispensabile pentru a putea duce viitorilor credincioşi lumina, şi pentru a le indica, în acelaşi timp, binele, oferindu-le un ajutor concret pentru a-l atinge. În acest scop, ei şi-au dorit să devină în toate asemenea celor cărora le duceau evanghelia; şi-au dorit să devină parte a acelor popoare şi să împărtăşească destinul lor”[1].
Numai iubirea – iubirea care îşi avea rădăcinile în Dumnezeu – putea să le dea celor doi fraţi din Salonic, cufundaţi încă de mici în rafinata cultură bizantină, curajul de a-şi părăsi propria patrie şi, înfruntând dificultăţi fără număr, să se pună în slujba popoarelor slave pentru a le evangheliza fără să le distrugă cultura, căreia i-au recunoscut aceeaşi demnitate pe care o aveau cultura greacă sau latină. Ei sunt cunoscuţi ca fiind părinţii diferitelor culturi slave, inventând scrierea pentru limbajul paleoslav.
Originea lor
Numele lor de botez erau Constantin şi Mihai, dar ei sunt cunoscuţi ca Ciril şi Metodiu, numele de călugări. S-au născut la Tesalonic, actualul Salonic, pe atunci un târg important al Imperiului de Răsărit. Metodiu s-a născut între anii 815-816 şi Ciril, între anii 827-828. Tatăl, cu numele de Leon, era ofiţer, vicestrateg al regiunii, dar, în acelaşi timp, un creştin convins. Mama, Maria, iubitoare de Dumnezeu, îşi conducea numeroasa familie cu înţelepciunea femeilor biblice. Dintre cei şapte fii, se pare că primul a fost Metodiu şi ultimul a fost Ciril.
Părinţii s-au îngrijit de educaţia copiilor nu numai în aspectul religios, dar, aparţinând unei clase sociale înstărite, i-au orientat spre cariera diplomatică, făcându-i să frecventeze în acest scop şcoala superioară a imperiului, în capitală.
Metodiu şi-a croit îndată drum şi, deja de tânăr, a fost numit arhonte, adică magistrat imperial al provinciei slave Struma. În realitate, însă, nu acesta era stilul de viaţă pe care-l visa, el având în minte un alt proiect pe care l-a ţinut ascuns până în anul 840, când a părăsit lumea şi s-a retras în Bitinia, pe muntele Olimp, altădată locuinţă a zeilor care se certau între ei şi acum populat de călugări care se rugau.
Ştirea a avut ecou la Constantinopol şi a făcut mare impresie, chiar dacă unii se bucurau de acest lucru, având o posibilitate în plus pentru a fi promovaţi în funcţia pe care el tocmai o abandonase. Cel care a rămas pe gânduri, mai mult decât alţii, a fost fratele mai mic, Ciril. Acesta, după moartea tatălui, nu mai avea mijloacele pentru a-şi continua studiile, dar Teoctist, cancelarul împărătesei Teodora, admirându-i calităţile morale şi intelectuale, l-a admis la prestigioasa şcoală imperială, în speranţa că va deveni un înalt funcţionar.
Tânărul mergea foarte bine cu studiile, dar ambientul de curte nu-i plăcea: acolo domneau intriga şi vanitatea. Era o viaţă prea îndepărtată de idealurile trăite în familia sa. Având la dispoziţie o bogată bibliotecă, a venit în contact cu scrierile sfinţilor părinţi şi, citind operele sfântului Grigore Nazianzenul, l-a ales ca model, începând astfel să caute adevărata înţelepciune.
Terminându-şi în mod strălucit studiile, protectorul său l-a sfătuit să se căsătorească şi să-şi înceapă îndată cariera la curtea imperială. De restul avea să se ocupe el, folosindu-se de influenţa sa.
Ciril, nevoind să-l supere pe acela care l-a ajutat aşa de mult, a ales o cale de mijloc: ar fi rămas în ambientul curţii, dar ca preot şi bibliotecar al patriarhatului, sperând să găsească în lumea ecleziastică un ambient mai conform cu evanghelia.
Totuşi, el a rămas dezamăgit, deoarece chiar şi sub hainele sacre se ascundeau clerici care, nerealizând o adevărată convertire la evanghelie, aveau aceleaşi vicii ca şi laicii. După vreun an, a urmat exemplul fratelui mai mare, ascunzându-se şi el într-o mănăstire de pe malul Mării Negre. La curte însă nu s-au resemnat pentru această pierdere, au pornit pe urma lui şi, găsindu-l, l-au dus din nou la Constantinopol, unde a trebuit să accepte să predea filozofia. Pentru competenţa pe care o dovedea în această muncă, el a fost numit filozoful.
Între timp, autorităţile imperiale, preocupate de înaintarea arabilor în Sicilia şi prin alte părţi, l-au ales în capul misiunii organizate pe lângă sarazinii din Samarra, actualul Bagdad. El a acceptat această misiune plină de risc: “Mă duc cu bucurie, – a spus el – motivat de credinţa creştină. Căci există oare ceva mai plăcut în lumea aceasta decât să trăieşti şi să mori pentru Sfânta Treime?”[2]
De la Muntele Sfânt la dificila misiune
O dată împlinită misiunea, despre al cărei rezultat nu cunoaştem însă nimic, şi reîntors la Constantinopol, şi-a dat demisia într-un mod irevocabil şi s-a retras în mănăstirea unde se afla şi fratele său, Metodiu. Amândoi au trăit acolo liniştiţi până în anul 860, când au fost din nou căutaţi de la curte, pentru a conduce o delegaţie bizantină de experţi într-o misiune culturală şi religioasă în Rusia meridională.
A fost o experienţă importantă pentru cei doi fraţi. În timp ce se găseau aproape de Cherson, în Crimeea, au găsit acolo, într-o mică bisericuţă, rămăşiţele pământeşti despre care se spunea că erau ale sfântului papă Clement, care fusese exilat aici şi apoi martirizat. Cei doi fraţi au recuperat preţioasa comoară şi apoi au dus-o cu ei ca semn de cinstire pentru sfântul martir şi episcop al Romei.
Chemarea insistentă a slavilor
În acest timp, un alt câmp de evanghelizare foarte solicitant era pe punctul de a se deschide în Europa centrală. Rostislav, principe al Moraviei Mari, adresase acest apel plin de mâhnire împăratului Bizanţului, Mihai al III-lea: “Au ajuns la noi numeroşi învăţători creştini din Italia, din Grecia şi din Germania, care ne instruiesc în diferite moduri. Dar noi, slavii... nu aflăm pe nici unul care să ne instruiască pe înţelesul nostru... Deci, Maiestate, trimite-ne un astfel de episcop sau învăţător”[3].
În regiune se aflau deja misionari francezi şi bavarezi, care se străduiau să vorbească limba slavă, dar celebrând Liturghia în latină. Ei nu erau pe placul principelui, deoarece, acceptând ritul latin, însemna să intre în sfera de influenţă politică germană. Era mai bine – se gândea Rostislav – să se pună sub protecţia unui împărat, mai îndepărtat decât să sufere controlul unuia mai apropiat. În realitate, mai înainte de a face acest pas spre Bizanţ, el ceruse misionari direct papei – aşa cum o făcuse Ştefan al Ungariei – dar de la Roma nu-i venise nici un răspuns.
Împăratul şi patriarhul de la Constantinopol au primit favorabil cererea principelui morav şi l-au însărcinat pe Ciril, care vorbea slavona, să ducă la îndeplinire o asemenea misiune. Acesta s-a apucat îndată de treabă şi, cu ajutorul unor persoane competente, prieteni ai săi, a pregătit treizeci şi opt de caractere mari ale alfabetului, numite apoi chirilice, capabile să reproducă diferitele sunete ale limbii slave. Apoi a început îndată să traducă Evanghelia după Ioan şi cărţile liturgice, convins că predicarea credinţei, fără a lăsa nimic scris în urmă, era ca şi cum “ai scrie pe apă”.
“Ia-l pe fratele tău, Metodiu, şi mergi...“
Când de acum totul era pregătit, împăratul i-a zis: “Ia-l cu tine pe fratele tău, Metodiu, abate, şi mergi în Moravia; eu îţi voi da tot ceea ce este necesar”
Rostislav i-a primit sărbătoreşte pe cei doi misionari şi cu atât mai mare i-a fost bucuria când aceştia au celebrat înaintea poporului liturgia în limba pe care toţi o înţelegeau.
Ciril, om doct şi bun organizator, s-a gândit îndată să formeze un cler local, pregătind intelectual şi spiritual un frumos grup de tineri, în timp ce fratele său, Metodiu, prefera să predice cu zel poporului.
Faima celor doi misionari ce vorbeau slavona s-a răspândit cu repeziciune chiar şi în apropiata Panonie, al cărei principe, Kocel, i-a invitat pe teritoriul său şi le-a încredinţat şi aici formarea a circa 50 de tineri.
Dacă slavii exultau, misionarii germani se temeau că vor pierde teren şi, din aversiune faţă de cei doi fraţi, au trecut la acuze. După părerea lor, nu era permisă celebrarea liturgiei în limba slavonă, deoarece tradiţia sfântă recunoştea doar trei limbi consacrate acestui scop, acelea pe care Pilat le înscrisese pe crucea lui Cristos: ebraica, greaca şi latina. Pentru aceasta, misionarii germani au fost numiţi trilingvişti sau pilatişti.
Prima întâlnire cu papa, la Roma
Ciril şi Metodiu, când şi-au dat seama că un grup de tineri din Moravia şi Panonia erau suficient de pregătiţi, s-au îndreptat din nou spre Constantinopol, pentru a-i hirotoni preoţi, dar, ajunşi la Veneţia, au primit ordinul de a se prezenta la Roma, ca să răspundă în faţa papei pentru acuzaţiile ce le-au fost aduse de misionarii latini.
Cei doi fraţi au ascultat şi, ducând cu ei şi relicvele sfântului papă Clement, s-au îndreptat spre Roma, unde papa Adrian al II-lea i-a primit cu toate onorurile, ieşindu-le în întâmpinare, în procesiune. El le-a aprobat liturgia, l-a hirotonit preot pe Metodiu şi, dintre tinerii care îi însoţeau pe cei doi misionari, a hirotonit trei preoţi şi alţi câţiva diaconi. Şi-a exprimat dorinţa ca liturgia slavă să fie celebrată solemn în prezenţa sa, în “Santa Maria Maggiore”, şi apoi, în zilele următoare, în bazilicile “Sfântul Petru”, “Sfânta Petronela”, “Sfântul Andrei” şi “Sfântul Paul din afara zidurilor”.
Scaunul Apostolic din Roma recunoştea opera misionară a celor doi fraţi şi reţinea că regiunile evanghelizate de ei, sau care aveau să fie evanghelizate, aparţin patrimoniului sfântului Petru, fiind deci în jurisdicţia Imperiului de Apus şi de Răsărit.
În timp ce, la Roma, cei doi fraţi trăiau zile de glorie, Ciril s-a îmbolnăvit grav şi, prevăzându-şi sfârşitul, i-a spus fratelui său: “Iată, eu am împărtăşit împreună cu tine aceeaşi soartă şi am purtat plugul pe aceeaşi brazdă; acum eu cad pe câmp, căci mi se termină ziua. Eu ştiu că tu îţi iubeşti mult muntele (viaţa monastică), dar nu abandona – din cauza muntelui – misiunea ta de învăţător. Căci unde vei putea să-ţi găseşti mai uşor mântuirea?”
Metodiu, episcop şi legat papal
Metodiu a primit o grea lovitură, deoarece până în acel moment el şi-a împlinit misiunea la umbra fratelui său, mai mic în vârstă, dar cu o cultură mai vastă. În ultimele cuvinte ale lui Ciril, el a văzut expresia clară a voinţei lui Dumnezeu şi a acceptat să fie consacrat episcop şi numit legat papal pentru Panonia şi Moravia. A plecat din nou cu ucenicii, de acum, colaboratori ai săi, şi cu o scrisoare papală care confirma, pe lângă principii slavi şi episcopii germani, ceea ce stabilise papa.
Din nefericire, la întoarcerea sa, a găsit o situaţie politică complicată: Rostislav al Moraviei Mari fusese trădat de Svatopluk, principele Slovaciei, şi încredinţat de acesta autorităţii germane, care i-a luat vederea şi apoi l-a închis într-o mănăstire. Metodiu, pierzându-l de acum înainte pe acest bun prieten şi susţinător, a considerat că nu mai este prudent să se întoarcă în Moravia; s-a oprit în Panonia, în aşteptarea unor timpuri mai bune.
Mai apoi, episcopii din Passau, din Salzburg şi din Freising i-au impus lui Metodiu să renunţe la drepturile sale de arhiepiscop şi de legat pontifical, considerând ca neautentică scrisoarea papei. La refuzul său energic, a fost arestat şi dus la Regensburg, pentru a fi judecat. Aici s-a apărat cu demnitate, arătând scrisoarea papei şi concluzionând: “Dacă aş fi ştiut că acest teritoriu (încredinţat mie de papa) este al vostru, aş pleca din proprie iniţiativă; dar el aparţine sfântului Petru”. Tribunalul nu i-a ascultat însă apărarea, l-a pus în închisoare şi, mai apoi, l-a exilat în Abaţia din Ellwangen, în Suabia.
După doi ani de închisoare, papa Ioan al VIII-lea, după ce a ajuns la cunoaşterea tristelor evenimente, l-a trimis în Germania, ca legat al său, pe Paul, episcop de Ancona (Italia), care a anulat sentinţa tribunalului şi l-a reintegrat pe Metodiu în funcţiile sale, cerându-i – pentru facilitarea pacificării cu germanii – să folosească limba slavonă numai în predică, nu şi în liturgie. O dispoziţie însă greu de împlinit, deoarece poporul n-o putea accepta.
A doua călătorie la Roma
Metodiu s-a întors mai întâi în Panonia, pentru a întări acea tânără Biserică, şi apoi a trecut din nou în Moravia. Dar opoziţia latinilor continua, transmiţând la Roma grave acuze de erezie împotriva lui. Ioan al VIII-lea l-a chemat urgent la sine. După ce l-a ascultat, a confirmat liturgia slavă şi înţeleptul comportament al sfântului şi i-a scris o scrisoare, în iunie 882, principelui Svatopluk, care se împotrivea lui Metodiu, în aceşti termeni: “Din punctul de vedere al credinţei şi al doctrinei, nu există nici o piedică pentru ca Liturghia să fie cântată în limba slavonă... şi lecturile sacre ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament să fie făcute într-o bună traducere în această limbă ..., deoarece acela care a instituit cele trei limbi principale: ebraica, greaca şi latina, a creat, de asemenea, toate celelalte limbi pentru gloria şi cunoaşterea sa...“ Şi pentru a-l mulţumi pe principe care sprijinea – numai din motive politice – liturgia latină, scrisoarea continua în mod diplomatic: “Dacă ţie şi judecătorilor tăi vă place să ascultaţi Liturghia în limba latină, noi poruncim ca, pentru tine, Liturghia să fie celebrată în această limbă”.
Papa i-a dat lui Metodiu şi un episcop sufragan, consacrându-l ca episcop de Nitra pe preotul Vihing, care făcea parte din grupul său.
Ultimii ani
Întors în scaunul său, Metodiu a lucrat în pace până la moarte, organizându-şi clerul şi evanghelizând poporul. A voit, de asemenea, să facă o călătorie la Constantinopol pentru a mulţumi Bisericii care îl trimisese aici. Atât noul împărat, Vasile al II-lea Macedonianul, cât şi patriarhul Foţie, pe atunci încă în comuniune cu papa, l-au primit cu iubire şi l-au umplut cu daruri.
Într-o etapă foarte delicată pentru unitatea Bisericii, Metodiu a ştiut să menţină raporturi corecte atât cu Biserica ce-l trimisese oficial între slavi, cât şi cu Biserica Romei, care “prezidează în caritate”, în ciuda suferinţelor teribile provocate pe nedrept de latini.
Avea să moară la 8 aprilie 885, la Velehrad, unde îşi stabilise reşedinţa şi unde întemeiase o şcoală.
Înainte de a muri, Metodiu îl indicase ca succesor al său pe Gorazd, un episcop foarte pregătit şi credincios discipol al său, dar intrigile politice au dominat situaţia. Papa Ştefan al V-lea s-a gândit să pună capăt tuturor controverselor şi, primind cererea de la Svatopluk, nu l-a recunoscut pe Gorazd ca succesor al lui Metodiu şi a impus ritul latin. Discipolii lui Metodiu au emigrat atunci în Bulgaria şi în Croaţia, continuându-şi misiunea pe aceste teritorii. Numai după moartea lui Svatopluk, succesorul său, regele Mojmir, a cerut şi a obţinut de la papa să fie reintrodus ritul slav.
Cei doi fraţi au fost imediat veneraţi ca sfinţi de popor. În 1880, Leon al XII-lea a extins cultul lor şi la Biserica latină şi, în 1980, Ioan Paul al II-lea i-a declarat co-patroni ai Europei, împreună cu sfântul Benedict, pentru influenţa pe care aceştia au avut-o în cultura creştină din partea slavă a Europei. Dar importanţa lor e datorată şi unui alt fapt relevant pentru zilele noastre: “Ciril şi Metodiu, în personalitatea şi în opera lor, sunt figuri care trezesc din nou în rândul creştinilor o mare “nostalgie pentru unitate şi pentru unitatea celor două Biserici surori ale Orientului şi Occidentului”[4].
[1] Ioan Paul al II-lea, Slavorum apostoli, nr. 9.
[2] Cf. G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/II, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 170.
[3] Vita Methodii, V, 2.
[4] Ioan Paul al II-lea, Slavorum apostoli, nr. 27.
