(Duminica umblării lui Isus pe ape)
Ucenicii au astăzi de înfruntat o nouă încercare. Isus, după ce a înmulțit pâinile și peștii, îi silește pe apostoli să urce în barcă și să pornească pe mare singuri. Îi silește. Este exact semnificația cuvântului folosit de Sfântul Matei, indicând o acțiune făcută cu forța. Mântuitorul îi obligă pe ucenici să pornească pe mare, îi angajează într-o experiență în care ei nu ar dori să intre. Este un prim lucru deosebit de interesant în evanghelia de astăzi, fiindcă ne privește în mod direct. De-a lungul vieții, trăim o mulțime de încercări aparent haotice, experimentăm situații ce ne înspăimântă și pe care am vrea să le evităm. Ne simțim singuri și abandonați. Isus ne obligă să intrăm în lupta vieții pentru a experimenta ajutorul Său, pentru a crește în credință, pentru a avea mai multă încredere în misiunea noastră. Citind Sfânta Scriptură, ne dăm seama că El este întotdeauna la cârma vieții. El cunoaște încercările noastre, este deasupra lor și le stăpânește. Noi, la fel ca ucenicii, trebuie să trecem prin ele având tot timpul în inimă încrederea în atotputernicia lui. Ucenicii se simt singuri, însă Mântuitorul este pe munte și se roagă, așa cum o va face ori de câte ori un moment important se apropie. Le e alături în primul rând în rugăciune, în dialogul său cu Părintele ceresc. Dar le e aproape și fizic. Apostolii îl văd pe Isus pășind pe apele învolburate. Simt că se întâmplă ceva ce depășește capacitatea lor de înțelegere. Petru, în numele lor, vrea să fie parte a acestei noi realități și îi cere acest lucru Mântuitorului. Ar vrea și el să poată încăleca furtunile și valurile acestei lumi. Să rămână deasupra lor. Să le stăpânească.
Cele câteva cuvinte pe care Isus le adresează apostolilor și lui Petru sunt esențiale. În primul rând: “îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți”. Cum am putea fi îndrăzneți în fața furtunii și a valurilor ce amenință să ne înghită cu totul? Doar știind că Dumnezeu, stăpânul mării și al valurilor, ne este aproape și ne ocrotește. Când Isus spune “Eu sunt” rostește de fapt numele lui Dumnezeu revelat lui Moise și se identifică în același timp. Ucenicii înțeleg că cel ce vine pe ape înaintea lor este însuși Dumnezeu. De aceea "nu vă temeți" are sens. Petru pare să priceapă primul cuvintele Mântuitorului și prinde curaj. În acest moment Isus îi spune: “vino!”. Ne spune și nouă de atâtea ori. Ne invită să facem astfel încât orice drum să ne poarte pașii înspre El, ținta tuturor căutărilor noastre. Iar atunci când mergem înspre Domnul, bogați de încrederea în cuvintele Lui, valurile și vânturile nu ne mai cuprind, ci rămân la picioarele noastre. Călcăm pe ele ca pe un drum bătut, la fel ca Isus.
Inima noastră, precum inima Maicii Sfinte trebuie să celebreze încontinuu amintirea lucrurilor mari pe care Dumnezeu le-a făcut și le face în viața noastră. Și atunci, la fel ca Ea, împreună cu Ea, vom călca plini de îndrăzneală nu doar valurile, ci și capul celui ce atâtea furtuni de patimi aduce în lume. Iar de picioarele noastre se vor afunda vreodată în apele învolburate ale acestei vieți, nu vă temeți: precum lui Petru, Cel ce are brațele mai lungi decât căderile noastre, ne va întinde mâna și nouă.
PS Claudiu
Episcopul Eparhiei de Cluj-Gherla
Ev Mt 14,22-34.
În vremea aceea Isus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Isus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Isus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Isus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.
