de Pr. Daniel Fechetă
Ce-ar fi să ne imaginăm o scenă destul de cunoscută, trăită de mulţi dintre noi, scena autoizolării în propria casă şi sentimentele care au însoţit acea perioadă? Cât de consolante puteau fi atunci doar câteva cuvinte simple de încurajare, care să amelioreze starea de spirit şi să ne redea seninătatea! Şi ce eliberare să primeşti un mesaj care să-ţi readucă pacea: „Rezultat negativ”! Cât de înspăimântaţi trebuie să fi fost apostolii, baricadaţi în întunericul casei, după ceea ce se întâmplase cu Maestrul lor, în care îşi puseseră toată speranţa! Uşi şi ferestre baricadate, asemenea inimii lor închise oricărei raze de speranţă şi lumină. Şi ce aer apăsător trebuie să se fi respirat în acea cameră a aşteptării aride şi nesigure! În seara acelei zile enigmatice, prima a săptămânii, ziua unei noi creaţii, după ce se arătase, dis-de-dimineaţă, Mariei Magdalena, Isus vine în mijlocul apostolilor, împărtăşindu-le darul păcii: „Pace vouă!” (In 20,19). Doar două cuvinte ce reuşesc să transforme totul, să schimbe perspective şi să deschidă orizonturi. Să redea bucuria şi să reaprindă speranţa: „Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20). Şi nimic nu mai e la fel...
Pentru Isus nu are nicio importanţă faptul că a fost trădat, că toţi au fugit şi l-au abandonat. Vine în mijlocul suferinţelor, temerilor, deziluziilor lor, redându-le speranţa. „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea” (In 14,27), era promisiunea pe care Cristos o făcuse deja apostolilor, în discursul din cadrul ultimei Cine, la începutul împlinirii misterului pascal.
Cristos înviat se prezintă, aşadar, apostolilor învăluit în acea pace care provine de la Domnul, pacea adevărată, care răspunde aspiraţiilor profunde de fericire, prezente în inima omului. Sacrificiul propriei vieţi este preţul plătit de Cristos pentru a ne redobândi pacea. E semnificativ gestul care însoţeşte salutul Celui Înviat: „Zicând aceasta [Pace vouă!], le-a arătat mâinile şi coasta” (In 20,21). Chiar dacă este viu, semnele pătimirii rămân înscrise în mod indelebil în trupul său glorificat, pentru a dărui încredere acestei umanităţi rănite, în continuă căutare a păcii şi a iubirii. Învierea nu a acoperit găurile profunde ale cuielor, nu a cicatrizat estetic rana coastei străpunse de suliţa soldatului, deoarece moartea pe cruce nu a fost un incident ce trebuie depăşit, acele răni reprezintă gloria lui Dumnezeu, semnul suprem al iubirii sale veşnice. Pe acel trup, Dumnezeu şi-a scris propria poveste de iubire, folosind alfabetul rănilor deschise şi de neşters, asemenea iubirii sale divine. Cu acest lexic al iubirii, Cristos îl conduce şi pe Toma pe drumul credinţei, răbdător, de altminteri, cu parcursul său nealiniat. Nu era prezent, la acea primă întâlnire cu Domnul înviat şi, chiar dacă mai târziu, Cristos îi împărtăşeşte bucuria regăsirii, devenind astfel un însoţitor preţios pentru toţi cei care, în interiorul sau în afara Bisericii, doresc să vadă, să atingă, pentru ca bucuria credinţei să li se imprime în inimă, asemenea rănilor de pe trupul glorificat al Celui Înviat.
Să observăm că în acest fragment, ne spune sfântul Anton, Cristos repetă de trei ori „Pace vouă!”, datorită triplei păci restabilite de Domnul: între Dumnezeu şi om, reconciliind omul cu Tatăl, în sângele său; între înger şi om, prin asumarea naturii umane, pe care a înălţat-o deasupra corurilor îngereşti; între om şi om, reunind în sine însuşi piatra din capul unghiului, poporul iudeilor cu neamurile păgâne.
Doar pacea lui Cristos înviat reuşeşte să ne ofere acea seninătate interioară care ne permite să păstrăm în suflet speranţa, în ciuda ameninţărilor externe ce ne pot tulbura existenţa. Fie ca pacea învierii lui Isus să domnească în inimile tuturor şi în întreaga lume!
Pace şi bine!
