Sfânta Scriptură relatează minunile făcute de profeți și de apostoli, dar mai ales de Isus. Care este însă planul divin din spatele acestor minuni?
Biblia vorbește adesea despre minunile făcute de Dumnezeu, de către discipolii și apostolii săi prin vindecarea bolnavilor și învierea morților. Toate acestea se află în cele patru Evanghelii și în Faptele Apostolilor din Noul Testament, dar și în Vechiul Testament au fost făcute vindecări, ca atunci când Arhanghelul Rafael l-a vindecat pe Tobias din orbirea lui. Toate aceste afirmații spun că minunile au fost făcute în caz de nevoie. Dar minunile pe care Domnul le realizează prin mijlocirea sfinților și a fericiților sunt doar pentru o afirmare a adevărului absolut, sau pentru că persoana vindecată în mod miraculos face parte dintr-un plan special, spre deosebire de cei care nu au parte de miracolul vindecării? (Întrebarea unui cititor)
Don Francesco Carensi, profesor de Sfânta Scriptură la o Facultate de Teologie din centrul Italiei, răspunde.
Pentru a răspunde la întrebarea cititorului, vom încerca să aprofundăm unele aspecte ale minunilor lui Isus, așa cum sunt prezentate în Evanghelii. Ele ne mărturisesc că Isus a întâlnit un număr mare de persoane afectate de diverse boli (șchiopi, orbi, surzi, paralitici), boli psihice ("posedați", în care găsim diferite tipuri de boli, cum ar fi epilepsie, schizofrenie, care ar fi putut avea la origine o posedare demonică), și chiar infirmități mai puțin grave (leproși, hemoragie, soacra lui Petru).
Evanghelii subliniază că Isus are grijă de cei bolnavi și-i vindecă. Isus vede într-o persoană bolnavă, relaționându-se cu totalitatea ființei sale, o persoană cu deschidere dispusă să creadă, dornică nu numai de vindecare fizică sau psihică, ci de ceea ce-i poate da sens vieții sale. Așadar Isus ne învață că îngrijirea este în primul rând relaționarea cu celălalt, cu compasiunea unui om (Isus împărtășește slăbiciunea omului) întâlnește o umanitate rănită.
Vindecările făcute de Isus în trup și în spirit este un semn al eliberării definitive de rău și de moarte. Puterea actelor sale de vindecare este de fapt aceeași cu puterea evenimentului pascal. Mai mult, Isus, prin suferința sa, și prin chinurile răbdate până la moarte, împărtășește pe deplin suferința omului.
Dar ne întrebăm: de ce atât de mulți oameni au avut parte de un miracol în viața lor, iar alții nu? De ce atât de mulți oameni suferă, și mulți oameni, probabil, se întorc de la credință în fața tăcerii lui Dumnezeu, nu numai pentru că nu au parte de miracole, ci pentru că nu primesc răspuns la cererile lor bune, de a trăi o viață plină de iubire și de a da sens vieților lor?
Răspunsul se află în taina crucii lui Cristos, care a luat asupra sa toate aspectele vieții umane în profunzimea lor și cu toate contradicțiile lor. Se citește în scrisoarea către Evrei: "Isus, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa. Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, și desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică". (Evrei 5,7-9). "Ascultarea" (hypake) pe care Hristos a învățat-o din suferința sa constă în aderarea în mod radical la planul lui Dumnezeu, care l-a condus în alegerile decisive din viața sa. Supunerea în fața voinței Tatălui este adesea prezentată în Noul Testament ca o trăsătură caracteristică a comportamentului lui Isus (Marcu 14:36; Ioan 4:34; 10:18).
Pavel în special subliniază modul în care ascultarea lui Hristos s-a manifestat în suferința morții (Filipeni 2,8; Romani 5:19). Dar ceea ce Scrisoarea către Evrei pune mai mult în lumină, în armonie deplină cu relatarea evanghelică a Patimilor, este faptul că această ascultare nu a fost spontană și evidentă, ci a fost necesar un angajament puternic și un efort susținut de a depăși teama naturală de moarte. Aspectul specific al ministerului lui Cristos este acceptarea liberă, deși dureroasă, a morții care nu este cu siguranță voită de Tatăl, ci impusă de circumstanțele concrete ale istoriei. Modul în care rugăciunea Sa a fost ascultată, ne ajută să înțelegem retrospectiv acest fapt.
Ne întrebăm: e posibil ca Tatăl să nu-l fi ascultat pe Isus pentru a-l scăpa de moarte? Însă Fiul acceptă în mod liber, din iubire, de a merge la moartea sa. Răspunsul Tatălui este învierea. Așadar, Dumnezeu îi ascultă întotdeauna pe copiii săi, dar în ce mod rămâne necunoscut, rămâne în misterul tăcerii lui Dumnezeu.
Traducere: ACC
Sursa:it.aleteia.org
