Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Ochii care nu se văd se uită

 
Ochii care nu se văd se uită
  • 19 Mar 2022
  • 1079

Întâlnirea lui Isus cu Natanail din Cana Galileii, imediat după începutul vieții sale publice, transmite un puternic mesaj în favoarea distanțării creștinului față de prejudecăți. Filip a fost cel care i-a adus vestea despre Isus lui Natanail, dar el, auzind că celebrul rabin provenea din Nazaret, și-a manifestat imediat rezervele. „Vino și vezi!”, i-a replicat Filip senin.

„Vino și vezi!”. În general, orice prejudecată este confortabilă. Ea îi oferă titularului energii surprinzătoare pentru a polemiza și a rămâne mic la suflet. Isus s-a lovit El însuși de prejudecățile religioase ale epocii sale și s-a ferit să intre în polemici despre credință – întâlnirea cu samarineanca o arată cel mai bine! A preferat în schimb să-și îndrepte ascultătorii spre adevărul prieteniei cu Dumnezeu, fără să țină cont de părerile lor preconcepute. Evangheliile ne surprind și mai mult atunci când ni-l arată pe Isus franc și direct cu ascultătorii săi, refuzând logica minată de egocentrism a multora dintre ei.

Dumnezeu obișnuiește să expună sufletele la cutremurele de conștiință salvatoare pentru a le trezi. De obicei, când ni se întâmplă și nouă să descoperim urgența invitației sale, începem să ne apărăm cu toate forțele în fața lucrurilor pe care El încearcă să le spună. Azi, la fel ca ieri, în prezența prejudecăților care-l vizează, Dumnezeu este nevoit să tragă energic draperiile pentru a lăsa să intre lumina în ungherele sufletești – cărora vanitatea ne împiedică să le dăm nume – și ca să simțim nevoia de schimbare.

Numai cine trece dincolo de aparențe poate asculta cu folos chemarea Domnului. Măsura binelui și a credinței rămâne în esență o experiență a sacrificiului în favoarea unor lucruri mult mai profunde. Sunt situații care ne permit să ne asemănăm și mai mult cu Isus, dar nu avem acces la un asemenea demers doar prin eforturile noastre de îndemânare. Dumnezeu ni se va oferi necondiționat, simplu, când vom admite că dependența de harul lui este partea capitală în universul credinței.

Lipsa de convingere, mândria și prejudecățile noastre au atârnat întotdeauna greu în poala Bisericii. Nu numai că această situație îi face pe mulți credincioși să se rușineze de prietenia lui Dumnezeu, devalorizând așteptările lui Isus din Evanghelie, dar îi ține departe și pe acei oameni timizi care tatonează încă împlinirea lor prin credință. Dacă îi consacrăm lui Dumnezeu doar câteva resturi mizere din atenția noastră, cum am putea să admitem miza schimbării? Cum ar fi ca și Isus, la rândul său, să ne dăruiască ceea ce nu are nicio valoare pentru El? Or Dumnezeu își află bucuria în schimbarea inimii noastre și ne descoperă că neîmplinirea, fragilitatea – altfel zone ale descurajării! – sunt terenul favorit pentru a-l întâlni. Aici îi place să ne strige pe numele nostru adevărat de prieteni ai săi și să ne ofere vindecare.

Pandemia pare să ne fi slăbit credința și să ne fi estompat gustul prieteniei lui Dumnezeu. Lăcașurile de rugăciune o arată duminica. De ce – se întreabă aceia care au pus întotdeauna un mare preț pe meritele și contribuția istorică a Bisericii? Ajunge însă triumful trecutului și perspectiva unei vanități meritorii pentru a ne ține de mâna lui Isus și a păstra turma unită de la sine? Ea a fost, de fapt, întotdeauna mică și fragilă. A supraviețuit în timpul prigoanei, fiindcă Dumnezeu a aflat suflete simple și bune. Și s-a bucurat să se folosească de ele, având, ca întotdeauna, un plan mult deasupra prezumției omenești: „i-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți”. Iată, prin urmare, că nu numai traiul bun răcește prietenia cu Dumnezeu! Obișnuința cu răul, frica, neliniștea – pot slăbi credința și sunt o cauză importantă a indiferenței sufletești.

Lâncezeala și plictisul de a mai fi stăruitori în rugăciune, îndepărtarea de Sfânta Liturghie, absențele din biserici, înclină toate – pur și simplu – în favoarea dictonului: ochii care nu se văd se uită. Păstrându-ne comoditatea sub diferite pretexte (siguranță, moderație, prudență), uităm privirea lui Isus și pățim ca acel biet creștin care își transformă religia într-o simplă notă de recensământ. În lipsa faptelor credinței proprii și a stăruinței sale personale, el sfârșește prin a strânge vântul în pumni. Are nevoie de Hristos numai ca să-și plângă soarta sau să afle pretexte pentru a-și osândi semenii.

Dacă Dumnezeu deschide dialogul cu noi, folosindu-se de împrejurările vieții, primim conștiința ocrotirii lui prin rugăciune și practica liturgică de credință. A veni duminica la Sfânta Liturghie este, tocmai de aceea, o poruncă și nu o vizită de curtoazie pe care o decidem noi. A surprinde importanța locului unde suntem făcuți părtași de harul Crucii și al Învierii și constituiți în Biserica sufletelor, este unul din secretele vitalității credinței. Forța acesteia se scrie în jurul fidelității față de Isus, de dragostea lui, față de trupul Bisericii în rugăciune. Dacă nu suntem smeriți și încrezători în ajutorul lui Dumnezeu, dacă nu mergem împreună cu Isus contra oricărei speranțe, zicala ochii care nu se văd se uită se poate adeveri.

*

Vom reuși să ne lăsăm surprinși și noi ca Natanail, când Isus ne citește inima? „Fără Isus nu putem face nimic”, cu El alături, totul va fi cu putință! „Veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51).

+MIHAI, episcop

(text apărut în Foaia de Postul Mare – 2022)

 

 



Sursa:episcopiabucuresti.ro