Papa Leon al XIV-lea, ales în seara de joi 8 mai 2025, a celebrat vineri, în Capela Sixtină, prima Sfântă Liturghie ca succesor al sfântului apostol Petru. Au luat parte cardinalii prezenți la Roma și un grup de credincioși.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru omilia papei Leon al XIV-lea de la prima sa Sfântă Liturghie, celebrată vineri, 9 mai a.c., la ora 11.00, în Capela Sixtină, cu participarea cardinalilor prezenți la Roma cu ocazia recentului conclav.
OMILIA SFÂNTULUI PĂRINTE LEON XIV
Sfânta Liturghie ”Pro Ecclesia” cu cardinalii electori
Capela Sixtină, 9 mai 2025
Încep în engleză și apoi continui în italiană. Dar vreau să repet cuvintele psalmului responsorial: ”Voi cânta un cântec nou Domnului pentru că a făcut lucruri minunate”. Într-adevăr, nu numai cu mine, dar cu voi toți, dragii mei cardinali. În timp ce celebrăm în această dimineață, vă invit să reflectăm la faptele minunate pe care Domnul le-a săvârșit, binecuvântările pe care Domnul continuă să le reverse asupra fiecăruia dintre noi prin intermediul slujirii lui Petru. M-ați chemat ca să duc această cruce și ca fiu binecuvântat cu această misiune. Iar eu știu că pot să contez pe fiecare dintre voi pentru ca să lucrați împreună cu mine astfel încât să continuăm - ca Biserică, ca o comunitate de prieteni ai lui Isus, care cred - să proclamăm Vestea cea bună, să vestim Evanghelia și să spunem: Cristos este Fiul lui Dumnezeu cel viu.
„Tu ești Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,16). Cu aceste cuvinte Petru, întrebat de Învățător, împreună cu ceilalți ucenici, despre credința sa în El, exprimă pe scurt patrimoniul pe care de două mii de ani Biserica, prin succesiunea apostolică, l-a păstrat, aprofundat și transmis.
Isus este Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, adică singurul Mântuitor și revelatorul feței Tatălui.
În El, Dumnezeu, pentru a se face apropiat și accesibil oamenilor, ni s-a revelat în ochii încrezători ai unui copil, în mintea vie a unui tânăr, în trăsăturile mature ale unui bărbat (cf. Conciliul Vatican II, constituția pastorală Gaudium et spes, nr. 22), până când, după înviere, S-a arătat celor ai Săi cu trupul Său glorios. El ne-a arătat astfel un model de umanitate sfântă pe care îl putem imita cu toții, împreună cu promisiunea unui destin etern care depășește toate limitele și capacitățile noastre.
Petru, în răspunsul său, cuprinde ambele lucruri: darul lui Dumnezeu și calea de urmat pentru a se lăsa transformat de El, dimensiuni inseparabile ale mântuirii, încredințate Bisericii pentru a le vesti pentru binele neamului omenesc. încredințate nouă, aleși de El înainte de a fi formați în sânul mamei (cf. Ier 1,5), renăscuți în apa Botezului și, dincolo de limitele și fără meritele noastre, conduși aici și trimiși de aici, pentru ca Evanghelia să fie vestită la orice făptură (cf. Mc 16,15).
Așadar, în mod special, Dumnezeu, chemându-mă prin votul vostru să urmez Întâiului dintre Apostoli, îmi încredințează această comoară pentru ca, cu ajutorul Său, să fiu administratorul ei credincios (cf. 1 Cor 4,2) în folosul întregului Trup mistic al Bisericii; pentru ca ea să fie din ce în ce mai mult o cetate așezată pe munte (cf. Ap 21,10), o arcă a mântuirii care navighează printre valurile istoriei, un far care luminează nopțile lumii. Și aceasta nu atât datorită măreției structurilor sale sau grandorii clădirilor sale - cum sunt monumentele în care ne aflăm - cât prin sfințenia membrilor săi, a acelui „popor pe care Dumnezeu l-a dobândit pentru ca să vestească faptele admirabile ale celui care v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată” (1 Pt 2,9).
Cu toate acestea, înaintea conversației în care Petru își face mărturisirea de credință, există și o altă întrebare: ”Oamenii”, întreabă Isus, ”cine spun că este Fiul Omului?” Nu este o întrebare banală, ba chiar privește un aspect important al slujirii noastre: realitatea în care trăim, cu limitele și potențialul ei, cu întrebările și convingerile ei.
„Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13). Gândindu-ne la scena asupra căreia reflectăm, am putea găsi două răspunsuri posibile la această întrebare, conturând tot atâtea atitudini.
Există, în primul rând, răspunsul lumii. Matei subliniază faptul că discuția dintre Isus și ai săi despre identitatea sa are loc în frumosul oraș Cezareea lui Filip, plin de palate luxoase, așezat într-un peisaj natural încântător, la poalele Hermonului, dar care găzduiește și cercuri de putere necruțătoare și este scena trădărilor și a infidelității. Această imagine ne vorbește despre o lume care îl consideră pe Isus o persoană total lipsită de importanță, în cel mai bun caz un personaj curios, care poate stârni mirare prin modul său neobișnuit de a vorbi și de a acționa. Și astfel, atunci când prezența sa devine supărătoare din cauza cerințelor de onestitate și a exigențelor morale pe care le invocă, această „lume” nu va ezita să îl respingă și să îl elimine.
Apoi, există celălalt răspuns posibil la întrebarea lui Isus: cel al oamenilor obișnuiți. Pentru ei, Nazarineanul nu este un „șarlatan”: el este un om drept, care are curaj, care vorbește bine și care spune lucruri corecte, la fel ca alți mari profeți din istoria Israelului. De aceea îl urmează, cel puțin atâta timp cât o pot face fără prea multe riscuri și neplăceri. Dar îl consideră doar un om și, de aceea, în momentul pericolului, în timpul Patimilor, îl abandonează și ei și pleacă, dezamăgiți.
Ceea ce frapează la aceste două atitudini este actualitatea lor. Într-adevăr, ele întruchipează idei pe care le-am putea regăsi cu ușurință - poate exprimate într-un limbaj diferit, dar identice în substanță - pe buzele multor bărbați și femei din timpul nostru.
Chiar și astăzi există multe contexte în care credința creștină este considerată un lucru absurd, pentru oameni slabi și cu o inteligență redusă; contexte în care alte valori îi sunt preferate, precum tehnologia, banii, succesul, puterea, plăcerea.
Acestea sunt medii în care nu este ușor să mărturisești și să proclami Evanghelia și în care cei care cred sunt batjocoriți, combătuți, disprețuiți sau, în cel mai bun caz, suportați și compătimiți. Și totuși, tocmai din această cauză, sunt locuri în care este nevoie urgentă de misiune, pentru că lipsa credinței aduce adesea cu sine drame precum pierderea sensului vieții, uitarea milei, încălcarea demnității persoanei în formele sale cele mai dramatice, criza familiei și atâtea alte răni de care societatea noastră suferă, și nu puțin.
Nici astăzi nu lipsesc contextele în care Isus, deși apreciat ca om, este redus doar la un fel de lider carismatic sau de supraom, și aceasta nu doar printre necredincioși, ci și printre mulți botezați, care ajung astfel să trăiască, la acest nivel, într-un ateism faptic.
Aceasta este lumea care ne-a fost încredințată, în care, așa cum ne-a învățat de atâtea ori papa Francisc, suntem chemați să dăm mărturie despre credința plină de bucurie în Isus Mântuitorul. De aceea, și pentru noi este esențial să repetăm: „Tu ești Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,16).
Este esențial să facem acest lucru în primul rând în relația noastră personală cu El, în angajamentul unei călătorii zilnice de convertire. Dar apoi, de asemenea, și ca Biserică, trăind împreună apartenența noastră la Domnul și ducând tuturor Vestea sa cea bună (cf. Conciliul Vatican II, constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 1).
Spun aceasta în primul rând pentru mine, ca Succesor al lui Petru, în momentul în care îmi încep misiunea de episcop al Bisericii care se află la Roma, chemat să prezideze în caritate Biserica universală, potrivit expresiei celebre a sfântului Ignațiu de Antiohia (cf. Scrisoarea către Romani, Salutul). Acesta, dus în lanțuri spre acest oraș, locul apropiatei sale jertfe, le-a scris creștinilor din acel oraș: „Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Isus Cristos, când lumea nu-mi va vedea trupul” (Scrisoarea către Romani, IV, 1). Se referea la faptul de a fi devorat de fiarele din circ - și așa s-a și întâmplat - dar cuvintele sale amintesc într-un sens mai general de un angajament la care nu poate renunța nimeni dintre cei care exercită în Biserică o slujire de autoritate: ei să dispară pentru ca Christos să rămână, ei să se facă mici pentru ca El să fie cunoscut și glorificat (cf. Ioan 3,30), ei să se dăruiască până la capăt pentru ca nimănui să nu-i lipsească ocazia de a-L cunoaște și de a-L iubi.
Dumnezeu să-mi dăruiască harul acesta, astăzi și întotdeauna, cu ajutorul blândei mijlociri a Mariei, Maica Bisericii.
