Moartea este o realitate care atinge orice fiinţă umană şi această experienţă a morţii nu este proprie doar creştinului. Gânditorii, poeţii, artiştii de diferite culturi, oamenii religioşi de diferite convingeri au înfruntat impactul cu moartea şi au încercat să dea anumite interpretări şi soluţii acestei realităţi.
Religiile păgâne primitive au un sens bine dezvoltat al morţii şi al cultului de cinstire a morţilor exprimat în ritualurile funebre, în respectul şi în invocarea morţilor.
Religiile misterice, fie antice sau actuale, consideră omul ca posesor al unei substanţe spirituale şi imortale, străină materiei numită suflet sau intelect. Astfel omul nu are nevoie de a obţine imortalitatea pentru că o posedă deja, constând în fericirea şi plinătatea vieţii. Din acest punct de vedere moartea în sine nu este negativă şi nici semnificativă, pentru că omul nu moare, pierde doar corpul în care sufletul a fost ca un prizonier.
Există apoi doctrina transmigrării sufletelor sau a reîncarnării. În viziunea acestei doctrine, omul identificat fiind cu propriul suflet, are capacitatea de a însufleţi alte corpuri, străine de propriul corp, chiar corpuri de animale sau plante şi de a trăi în ele după moartea sa.
În faţa tuturor acestor curente, Biserica a intervenit pentru a ne face conştienţi şi atenţi în ceea ce privesc aceste erori. Conciliul Vatican II explică clar spunând că există doar un unic drum al vieţii noastre pământeşti: „Şi întrucât nu ştim nici ziua nici ceasul, trebuie, după sfatul Domnului, să veghem cu statornicie pentru ca, la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti (cf. Evr 9, 27) să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm cu binecuvântaţii Săi (cf. Mt 25, 31-46)…” (LG 48).
Biserica nu a considerat moartea niciodată ca şi ceva bun în sine pentru că ea se opune vieţii, este distrugerea vieţii, este o separare a sufletului de trup, este durere, şi acest fapt este foarte bine evidenţiat in textele de la oficiul înmormântării din Bisericile răsăritene: „Vai câtă luptă are sufletul, când se desparte de trup! Vai! Cât lăcrimează atunci şi nu are cine să aibă milă de dânsul […]”; „Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; într-o clipă, pe toate acestea moartea le cuprinde”; „Plâng şi mă tânguiesc, când mă gândesc la moarte, şi văd în morminte zăcând frumuseţea noastră […]”; „Ce despărţire este, o fraţilor! Ce tânguire, ce plângere în ceasul de acum […]”; „Ce este viaţa noastră? Cu adevărat floare şi fum şi rouă de dimineaţă. Veniţi deci la morminte, să vedem unde este frumuseţea trupului? Unde sunt tinereţele? […]”; „Mare plâns şi tânguire, mare suspin şi nevoie este despărţirea sufletului […]”, (Din Canonul înmormântării).
Moartea în sine, prin urmare, indică un rău pentru că se opune vieţii care este un bine, este absenţa lui Dumnezeu, Dătătorul vieţii. Pot să iubească moartea doar cei care urăsc viaţa, urând viaţa, urăsc cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Moartea determină sărăcie totală, o separare forţată de cei dragi, un semn de extremă solitudine; din acest fapt rezultă că moartea este o pedeapsă. În acest sens, Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii afirmă că moartea a intrat în lume prin păcat: „Pentru ca după cum păcatul a stăpânit dând moarte, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţă veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru”. (Rm 5, 21); „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea”. (Iac 1, 15).
În virtutea întrupării, morţii şi învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, noi creştinii trebuie sa dăm un sens creştin morţii. Învăţătura Bisericii insistă asupra faptului că prin moartea şi învierea lui Hristos a fost dată mântuirea tuturor oamenilor. Hristos triumfă asupra răului în mod desăvârşit şi deplin, triumfă în mod paradoxal murind pe cruce, înghiţind veninul morţii. Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, exceptând păcatul, nu putea să se identifice păcatului, dar a luat asupra lui toate consecinţele păcatului, dintre care cea mai gravă este moartea. Hristos transformă moartea în viaţă. O astfel de victorie este manifestată şi glorificată în mod deplin prin învierea sa din morţi. În acest fel Hristos devine cauza şi instrumentul înfrângerii totale a morţii.
Isus acceptă şi trăieşte jertfa crucii din iubire pentru Tatăl şi pentru oameni, astfel moartea nemaiavând nici o putere asupra omului; iar Hristos demonstrează faptul că dragostea este mai puternică decât moartea, dragostea uneşte ceea ce moartea ar fi vrut să despartă. În alte cuvinte, Isus se încredinţează în mod total Tatălui, demonstrând că moartea nu mai constituie o separare de Dumnezeu, ci un act de plină adeziune şi abandon voinţei Lui. În acest sens, realitatea morţii vine transformată: dintr-un rău total devine un bine total. În urma acestei înfrângeri asupra morţii săvârşită de Hristos, moartea creştinului devine «moarte în Domnul», care este unicul remediu şi unica învingere a fricii şi a neliniştii. În acest fel moartea nu mai este un motiv de descurajare şi mâhnire, ci se transformă într-un motiv de speranţă si împlinire; „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul” (Apoc 14, 13).
În ciuda tuturor dificultăţilor şi a suferinţelor, un bun creştin nu trebuie sa piardă niciodată din vedere speranţa şi siguranţa că viaţa învinge moartea: „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2Cor 4, 10).
În slujbele de la Înviere şi din săptămânile ce urmează, Bisericile de rit bizantin nu se ostenesc să cânte fără încetare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” (Troparul Învierii).
Diacon Aurel RUS
