Este demascată astfel una dintre marile capcane ale zilelor noastre: aceea a individualismului. Imaginați-vă un scenariu exagerat, cel puțin deocamdată: suntem împinși tot mai mult și cu o presiune tot mai mare, înspre un soi de peșteră sau de carcera invizibilă, în care avem televizorul nostru, computerul nostru, prietenii noștri virtuali, tabieturile noastre, dar în care nu avem ceva esențial: oameni reali. În jurul nostru e pustiu. Chiar și atunci când suntem lângă alții, suntem de fapt singuri, cu căștile pe urechi, cu muzica noastră și numai a nostră și cu un sens al vieții al nostru și numai al nostru. Devenim tot mai mult o masă de singurătăți călătoare. Ajungem astfel să percepem lucrurile pe dos; citim realitatea anapoda. La fel ca și acel copil modern sau postmodern, care iese în natură împreună cu tatăl său și în fața unui câmp verde, minunat, exclamă: “Uauuu ce frumos, parcă-i Windows!”
Dintr-un astfel de scenariu absurd, pe care începem să-l întrevedem în lumea noastră, un fel de infern plin de tehnologie dar lipsit de comuniune, Isus vrea să ne elibereze. Vindecarea de astăzi este una singulară, fiindcă în mod normal Dumnezeu vindecă în funcție de credința persoanei bolnave. Aici Isus vindecă în funcție de credința celor care mijlocesc: “Văzând Isus credința lor...”
Cine știe câte dintre darurile primite, câte dintre primejdiile de care am scăpat, câte dintre binecuvântările cu care am fost învredniciți, nu se datorează altcuiva? Unei persoane care ne-a dus pe brațe în fața lui Isus, în fața altarului, în rugăciune și sacrificiu. Și căreia nici măcar nu putem să-i mulțumim fiindcă a făcut-o cu discreție și în ascuns, în fața unui Dumnezeu care vede în ascuns.
Fratele Mihai din Prilog spunea un lucru minunat: spunea că toate sufletele pe care noi le-am scos din Purgator cu rugăciunile noastre, ne vor întâmpina atunci când vom trece din această viață, în Viața cea Adevărată, pentru a ne conduce înspre Isus.
Ce-ar fi să încercăm, în timpul Postului Mare, acest minunat schimb de bogății spirituale, nu doar cu sufletele din Purgator ci și cu cei de lângă noi?
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mc 2,1-12.
1. Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.
2. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.
3. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi.
4. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut
acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos
patul în care zăcea slăbănogul.
5. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
6. Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor:
7. Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?
8. Şi îndată cunoscând Iisus, cu spiritul Sau, că aşa cugetau ei în sine,
le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?
9. Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?
10. Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului:
11. Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.
12. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor,
încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri
n-am văzut niciodată.
