Foc pe pământ (AUDIO)

Meditație pentru Duminica întâi din Post (A Dreptei Credințe) Ev Ioan 1,43-51
“Foc am venit să aduc pe pământ și cât aș vrea să fie aprins!” le spune Isus apostolilor. Tocmai acest foc mistuitor al iubirii lui Dumnezeu este subiectul evangheliei de astăzi. Cei ce locuiesc în întuneric și în umbra morții, dornici de lumină și înfrigurați de brațele înghețate ale păcatului, se ating, se încălzesc și se luminează, devenind mai apoi la rândul lor făclii pentru semenii lor, capabili să dăruiască lumina și căldura de care s-au învrednicit. Capitolul 1 de la Ioan, cu câteva versete înainte de evanghelia de astăzi, ne vorbește despre doi dintre ucenicii lui Ioan Botezatorul care îl urmează pe Isus: sunt primele făclii dintr-un foc ce dăinuie și se răspândește de mai bine de două mii de ani. Așa cum fac ei, întâlnind pe Simon Petru, iar mai apoi pe Natanael, aprinzând focul iubirii în sufletele lor, așa au făcut alții pentru noi și așa trebuie să facem și noi la rândul nostru.

Există însă o condiție: aceea de a fi în preajma lui Isus. Suntem foc, atâta timp cât trăim cu El. “Veniți și vedeți”, invitația adresată primilor ucenici ne este adresată și nouă în permanență. Cât timp răspundem pozitiv, casa Mântuitorului devine casa noastră, sufletul nostru devine loc de comuniune cu Dumnezeu, iar focul se aprinde la fel ca în orice casă locuită.

Din păcate cu toții am experimentat și îndepărtarea de Isus, văzând cu disperare cum lumina din suflet pălește iar focul viguros lasă locul unei biete feștile fumegânde. Taina Mărturisirii păcatelor ne este dăruită de Fiul lui Dumnezeu tocmai pentru astfel de momente: în scaunul de spovadă, o noua scânteie reaprinde focul din suflet și umple din nou viața noastră de lumină.

Isus are nevoie de ucenici în care focul dragostei să ardă cu o flacără capabilă să-i însuflețească pe cei din jur. Acum, la începutul celor patruzeci de zile de intensă și profundă pregătire pentru Învierea Domnului, postul și rugăciunea, spovedania și faptele bune să îndepărteze din sufletele noastre tot ceea ce sufocă flacăra divină. Suntem chemați să redescoperim iubirea noastră dintru început, să ne aducem aminte de momentul în care Isus a rostit pentru prima dată numele nostru, iar noi ne-am întors la fel ca Maria Magdalena la mormânt și am rostit cu dragoste: “Rabbuni!”.

El este același ieri, acum și mereu. Noi cum suntem astăzi oare?

PS Claudiu
Episcopul Curiei

(Ev Ioan 1,43-51) ”În vremea aceea a vrut Isus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis : Vino dupa mine. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.”