Cu toate acestea, practica postului poate ascunde și capcane. Una este cea a mândriei. Atunci când postim ne putem simți în regulă cu noi și cu Dumnezeu. Fariseul spune: “Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți... Postesc de două ori pe săptămână”. Dumnezeu însă nu pare să prețuiască un astfel de post.
Dacă citim cu atenție Sfânta Scriptură, observăm că profeții sunt destul de critici în privința postului clasic. Tocmai fiindcă poate ascunde această capcană a mândriei. Ne putem simți mai puternici, mai drepți, mai vrednici. Proorocul Isaia spune: “Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioși cu pumnul... Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul își smereşte sufletul său? Să-și plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l”. (Isaia 58, 4-7)
Primele trei dumineci din Triod ne-au învățat că orice lucru bun trebuie să ducă la o mai mare iubire de Dumnezeu și de aproapele. Dacă împlinește acest lucru, postul e un lucru sublim. Dacă în schimb postul vă pune pe un piedestal de unde să priviți în jos înspre aproapele vostru, la nimic nu vă folosește. Când renunțăm la ceva, că e vorba de mâncare, de obiceiuri rele, de pofte, nu o facem ca scop în sine, ci pentru ca asta să ne apropie mai mult de Dumnezeu și de aproapele. Renunțăm la mâncare pentru a trăi pe propria piele realitatea vocației noastre de creștini, descoperind că nu doar cu pâine trăiește omul. Viața noastră este menținută de Dumnezeu: mâncarea este doar un semn al acestui adevăr. Chiar și în momentul în care nu vom mai putea mânca, în care suflul vital va părăsi încet-încet trupul nostru fizic, viața noastră va continua să existe în Dumnezeu, într-o nouă formă, misterioasă, dar nu de aceea mai puțin reală. Isus ne-o promite, iar Maica Sfântă și sfinții ne-o demonstrează de două mii de ani încoace. Postul Mare este cea mai propice perioadă în care putem să ne întărim în acest adevăr, experimentând prin renunțările noastre o “mică moarte” și, concomitent, o mare încredere în Dumnezeu cel ce ne dăruiește viața.
Putem deci trăi Postul Mare ca pe un exercițiu și o pregătire pentru adevărata viață. Sau, putem să jucăm doar teatru: în Postul Mare și în viața noastră, încercând să impresionăm pe cei din jur, făurindu-ne o mască și un personaj. Dacă interpretăm bine rolul, putem chiar primi aplauze la scenă deschisă, putem deveni vedete de cartier. Însă atunci când ultima cortină va cădea și măștile vor pieri, atunci și doar atunci actorii acestei vieți își vor primi aplauzele care contează cu adevărat. Până atunci însă, spectacolul poate continua...
PS Claudiu
Episcopul Curiei
