Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [4] Procesiunile euharistice

Prin procesiune religioasă se înţelege deplasarea solemnă a clerului şi a credincioșilor în biserică sau în afara acesteia, cu însemne religioase şi cântări sacre, spre a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefaceri, a cere binecuvântare şi pentru a se ruga în spirit de pocăinţă pentru scutirea de diverse calamităţi. Procesiuni întâlnim în Sfânta Scriptură, spre exemplu când Sicriul Legii a fost dus cu procesiune din casa lui Aminadab din Gabaa în cetatea din Ierusalim (2 Regi 6); intrarea solemnă a lui Hristos în Ierusalim este prototipul tuturor procesiunilor creştine. Procesiunile sunt mărturisirea publică a credinţei creştine şi manifestarea vizibilă a sentimentelor de pietate, de bucurie şi de pocăință. Procesiunile (processio - plecare) pornesc de la biserică şi se încheie la biserică, simbolizând că viaţa creştinului începe şi se termină la biserică.

Procesiunile în tradiţia bizantină (deci și în Biserica Greco-Catolică) sunt legate de comemorarea unor momente din viaţa lui Isus (Botezul, Aşezarea în mormânt, Învierea) sau a comunităţii (hramul, sfinţirea bisericii etc.). Procesiunile prescrise în Biserica răsăriteană sunt: la Bobotează, când se iese la râu pentru sfinţirea apei; în Vinerea Patimilor, la comemorarea punerii în groapă a lui Isus Hristos, când se înconjoară biserica; în Duminica Paştilor, la Înviere, de asemenea, se face ocol în jurul bisericii; când se iese în ţarină la sfinţirea grânelor, ceremonie care se oficiază la Rusalii sau la Înălţarea Domnului. Înafară de acestea, mai există procesiunile cu ocazia deplasării pentru sfinţirea unei troițe sau răstigniri ridicate în cimitir, în hotar; când se înalţă rugăciuni publice în timp de secetă pentru ploaie sau pentru încetarea ploilor; procesiunile de mulţumire lui Dumnezeu pentru o binefacere primită sau pentru o cerere oarecare; sau, în sfârşit, când se merge în pelerinaj. Astfel, procesiunea bisericească, fiind o ceremonie religioasă, trebuie să se desfăşoare după o anumită rânduială. În fruntea procesiunii se poartă o cruce, urmată de prapori; urmează copiii, preotul şi cântăreţii, tineretul, adică feciorii şi fetele, apoi bărbaţii şi femeile, iar mai la urmă bătrânii. În cursul mersului se bat clopotele iar poporul cântă. Prin procesiuni se mărturiseşte public credinţa, iar credincioşii îşi unesc rugăciunile pentru a dobândi anumite lucruri de la Dumnezeu.

În Europa catolică a secolului al XVIII-lea au apărut devoțiuni religioase noi, printre care și procesiunile euharistice (Eucharistic procession, procession eucharistique, processione eucaristica). După două secole, datorită legăturilor strânse dintre greco-catolicii din România și viața religioasă europeană, acestea au început să fie organizate în mediul religios greco-catolic românesc, după anii 1920. Spre exemplu, cu ocazia înfiinţării asociaţiei AGRU la Blaj în anul 1929, s-a organizat o solemnă procesiune euharistică pe străzile oraşului; tot la Blaj s-a organizat al doilea eveniment similar cu prilejul inaugurării solemne a organizaţiei locale AGRU, care a avut loc în 13 octombrie 1935 sub prezidiul Excelenţei Sale Valeriu Traian Frenţiu şi cu participarea activă a ministrului Valer Pop şi a unor iluştri oaspeţi, fapt ce îi imprimă o importanţă istorică şi sub acest raport (Calendarul dela Blaj pe anul 1936, p. 86). În iulie 1938 episcopul Lugojului dr. Ioan Bălan a fost în vizitaţie canonică în Ţara Haţegului; duminică, 3 iulie, după Sf. Liturghie, s-a organizat o procesiune euharistică în parohia Toteşti, parohie cu mănăstire şi administrare iezuită. În frunte se afla crucea, apoi praporii şi steagul naţional, copiii de şcoală, străjerii, coloana celor 20 de preoţi, Preasfântul Sacrament purtat de Preasfinţia Sa; calea era presărată cu flori de patru fetiţe în port naţional, apoi urma publicul. După ce prezintă aspectele reușite, un martor adaugă că mulţimea credincioşilor încă nu era obişnuită cu această nouă devoțiune, considerând procesiunea euharistică străină de pietatea populară a românului. Cronicarul percepe în atitudinea multor credincioşi o atmosferă de ignoranţă religioasă: privesc procesiunea din urma Sfântului Sacrament dar ei nu se ataşează celor mai iniţiaţi; stau ca şi când nu ar şti cine trece prin faţa lor, neîngenunchind (Sionul Românesc, Lugoj, nr. 15-16, 1938, p. 77). Se remarcă în continuare că o instinctivă frică, o repulsie şi o veche prejudecată stăpâneşte poporul român când e vorba de disciplină; nu iubeşte disciplina, fiindcă nu e obişnuit cu ea, nu poate concepe disciplina din convingere, din dragoste, o confundă cu constrângerea. Nu-i vede necesitatea, utilitatea şi frumuseţea. În ce priveşte procesiunile, n-a fost deprins cu ele şi mai ales cu ideea, nouă, a unor procesiuni disciplinate. A fost obişnuit, dimpotrivă, să zburde anarhic, ca la nunţi. Disciplina e corelată cu frica de oameni, cu frica de cei care fac disciplină, ca la armată, iar disciplina în biserică este corelată cu frica de Dumnezeu. Toate aceste grave cauze, la care se adaugă o irezistibilă şi atât de umană reacţie rebelă faţă de orice inovaţie, împiedică desăvârşita organizare a procesiunilor. Dar tocmai aceste cauze trebuie să-l determine pe preot să procedeze cu prudenţă pastorală, cu delicateţe, dar şi cu hotărâre şi stăruinţă. Preotul trebuie să le arate credincioşilor că procesiunile bine organizate sunt nu numai necesare, ci fac dovada unui popor creştin civilizat care-şi trăieşte credinţa (Victor Urian, Probleme pastorale, în „Curierul Creştin”, Cluj, nr. 9, 1948, pp. 68-70).

Aşadar, în spiritul noii dimensiuni a cultului euharistic, pe lângă procesiunile tradiţionale, proprii ritului bizantin, începând cu anii 1929-1930 în Biserica Greco-Catolică din România a pătruns practica procesiunilor euharistice, preluată din experienţa religioasă romano-catolică şi care avea ca obiectiv mărturisirea publică a regalităţii lui Hristos în viaţa socială a comunităţii; însă a fost o practică religioasă care nu a avut aderență vastă în spațiul greco-catolic românesc.

pr.  dr. Anton Rus

Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj