Comuniune înseamnă a împărtăși propria situație de criză cu alte persoane. Izolarea sărăcește; comuniunea în schimb, este căutarea înțeleaptă a unei persoane căreia să i se deschidă sufletul și să se ceară asistență. În mod prioritar, acea persoană este Dumnezeu. Mulți frați și surori participă la travaliul crizei prin solidaritate activă, prin oferirea prieteniei.
Cine face parte din cercul posibililor interlocutori?
Primul interlocutor al oricărei situații de criză, este pentru noi credincioșii, Dumnezeu. Un exemplu pentru această împărtășire sunt Psalmii; în ei regăsim adesea lamentările dar și rugăciunea plină de încredere a omului care cere ajutorul Domnului, ca în Psalmul 65,19: “19. Binecuvântat este Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Lui de la mine”.
Noi credincioșii avem puncte de referință și de apartenență la o comunitate. Catehismul Bisericii Catolice enumeră diferite tipuri de comuniune.
Biserica este comuniunea sfinților. Cu acest concept este desemnată comuniunea personelor sfinte în Cristos care și-a dat viața pentru toți, astfel încât ceea ce fiecare suferă pentru și în Cristos, aduce rod pentru toți.
Noi credem și în comuniunea tuturor credincioșilor în Cristos, a celor ce sunt pelerini pe acest pământ, a celor decedați care se purifică și a fericiților cerului; toți împreună formează o singură Biserică. Credem că în această comuniune iubirea milostivă a lui Dumnezeu și a sfinților ne ascultă necontenit rugăciunile. (CBC, 960-962).
De aceea a-i invoca pe Sfinți, a ne ruga pentru răposații noștri, înseamnă trăirea unei comuniuni care ne ajută să depășim momentele de criză.
Sensul comuniunii este o experiență universală?
Convingerea că putem conta pe înțelegerea și pe ajutorul altora este o experiență universală. Literatura este plină de expresii care indică efectul eliberator al împărtășirii.
“Când traversăm momente de durere însă găsim colegi care le împărtășesc, sufletul poate depăși multe suferințe” (William Shakespeare). “Bucuriile și durerile sunt de împărtășit: primele ca să se dubleze, ultimele ca să se înjumătățească” (Giovanni A. Barraco). - “Poți să uiți persoana cu care ai râs, niciodată însă pe cea cu care ai plâns” (Khalil Gibran). - “Fiecare suferință e unică și fiecare suferință e comună. Al doilea adevăr trebuie să-mi fie repetat atunci când sufăr eu, primul atunci când îi văd suferind pe alții” (Henri De Lubac). - “Fericirea adună, durerea unește” (Paul Charles Bourget). - “A dărui propria durere altora este cel mai frumos act de încredere care se poate face” (Alessandro D'Avenia).
De ce este important să poți vorbi cu cineva?
Pentru orice persoană, a putea vorbi comportă un mare beneficiu. În timp ce vorbește, omul se simte viu, pentru că exprimarea prin cuvânt este înainte de toate izvor de percepere de sine și propria identitate. Cuvântul este locul în care persoana devine conștientă de sine.
Vorbirea este un loc de întâlnire; presupune întotdeauna un tu: cuvântul unește, asociază. Când vorbim cu cineva, cu un interlocutor, în această comunicare experimentăm darul adoptării, viețuierea împreună cu ceilalți, simțindu-ne parte din existența altora. În zilele noastre se repetă adesea două adevăruri: “Nimeni nu este o insulă” și “Nimeni nu se salvează singur, toți suntem în aceeași barcă”.
Cuvântarea constituie pentru fiecare om un factor puternic de învățare și de dezvoltare intelectuală pentru strânsa legătură care există între cuget și cuvânt. Vorbind cu alții învățăm cu au înfruntat aceștia criza.
A povesti o experiență cuiva este întotdeauna o clarificare pentru tine însuți. Adesea, situații complicate pe care o persoană simte că le trăiește în interiorul său, se simplifică atunci când poate să le spună cuiva. În timp ce ne străduim să istorisim propria experiență cuiva, ne clarificăm nouă înșine situația. Soluția adesea nu stă în modificarea situației ci în modul de a o vedea și de a se raporta la ea.
A vorbi despre propriile probleme înseamnă și a le exorciza. Spunând cuiva propria dificultate, suntem conduși spre diminuarea amenințării situației și câștigăm certitudine pentru a o putea controla. Înfruntarea amenințării, crește de obicei curajul de a o combate.
Ne putem gândi la o încurajare biblică?
Ne vine în ajutor episodul în care Isus îi cheamă pe apostoli și le spune la finalul unei experiențe de predicare: “Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Mc 6, 31). Remarcăm că Isus ascultă rezumatul zilei apostolilor: bucuriile lor dar și nereușitele. Isus demonstrează că are o înțelegere profundă a nevoilor concrete a persoanelor: înțelege oboseala trupului și a inimii celor care sunt chemați să anunțe evanghelia și înțelege în același timp și foamea de cuvinte și de pâine a celor care rătăcesc fără călăuze, incapabili să dea sens propriului drum.
Este o invitație pe care Isus ne-o adresează și nouă, mai ales în aceste vremuri de criză care ne copleșește de griji, ne produce frici și ne face să rătăcim în gândurile pentru viitor. Isus ne încurajează să vorbim despre toate aceste lucruri cu el și ne dă garanția că ne este alături și ne așteaptă să îi împărtășim grijile: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11, 28).
