S-a născut la Bermesheim în 1098, fiind cea mai mică dintre cei zece frați. Prenumele ei în traducere înseamnă „cea care este îndrăzneață în luptă”. Între 1147 și 1150, pe muntele San Ruperto lângă Bingen, pe Rin, Sfânta Hildegard a fondat prima mănăstire, iar în 1165 a fondat o a doua, pe malul opus al râului. Era o persoană delicată dar predispusă la boli, cu toate acestea ajunge la vârsta de 81 de ani, în urma unei vieți pline de muncă, încercări și lupte spirituale, temperată de misiuni divine. O figură, perspicace din punct de vedere intelectual și puternică spiritual, prin viziunile ei, transcrise în note și apoi în cărți, o fac celebră. Era consultată pentru sfaturi și ajutor de personalități ale vremii. Sunt mărturii despre discuțiile sale cu Federico Barbarossa, Filip de Alsacia, Sfântul Bernard, Papa Eugen al III-lea. În anii maturității sale, a efectuat numeroase călătorii pentru a vizita mănăstirile care îi ceruseră intervenția, dar și pentru a vorbi oamenilor vremii în piețe, cum ar fi la Trier, Metz și Köln. A murit la 17 septembrie 1179.
Lista lucrărilor scrise de Hildegard din Bingen, „Sibila Rinului”, este foarte extinsă, dar și mai extinsă este lista temelor pe care le-a tratat. Sfânta Hildegard, care a fost proclamată Doctor al Bisericii la 7 octombrie 2012 de către Papa Benedict al XVI-lea, a scris lucrări de teologie, filozofie, morală, hagiografie, știință, medicină, cosmologie; a compus versuri, muzică și a avut o corespondență intensă cu numeroase personalități din întreaga Europă. Cu toate acestea, ea se proclama neinstruită și și-a extras cunoștințele admirabile dintr-o cultură foarte bogată. A scris întotdeauna în latină, deși nu a studiat-o niciodată.
Rolul Sfintei Hildegard, născută într-un sat nu departe de Mainz, fiind a zecea fiică a nobilului Ildebert din Bermersheim, a fost un intermediar între Cer și pământ, cea care vorbea nu după propria voință, ci prin harul Luminii Vii, acea Lumină care a transfuzat-o cu Înțelepciunea și pe care a văzut-o deja la trei ani. Ea însăși va scrie: «părinții mei cu lacrimi m-au consacrat lui Dumnezeu și la vârsta de trei ani am văzut o lumină atât de mare, încât sufletul meu a tremurat; dar, având în vedere copilăria mea, nu aș putea spune nimic despre aceste viziuni. La vârsta de opt ani m-am oferit lui Dumnezeu și până la vârsta de cincisprezece ani am avut multe viziuni și am spus diverse lucruri cu simplitate, așa că cei care au auzit aceste lucruri s-au întrebat de unde provin și de la cine. Și eu am fost uimită de faptul că, având viziuni interioare, am văzut și cu ochii corpului; și din moment ce nimeni nu mai auzise despre astfel de lucruri, am păstrat viziunile pe care le aveam doar pentru mine cât de mult am putut; și am ignorat multe lucruri externe din cauza bolilor frecvente pe care le-am avut de când am fost alăptată de mama mea până astăzi, boli care îmi vor macera corpul și îmi vor slăbi serios puterea" (Viața Sfintei Hildegarde, scrisă de călugării Godfrey și Theodoric, Cartea a II-a, cap. I, 16).
Această umilă și foarte bolnavă călugăriță benedictină, care a intrat în mănăstire la 8 ani și a făcut jurământuri perpetue la 15 ani, a primit îndemnul Domnului să vorbească și să scrie pentru a deveni „trâmbița lui Dumnezeu”. Cu sfaturile sale, cu îndemnurile sale severe și riguroase, ea a arătat calea, chiar și oamenilor Bisericii, de a lucra bine, dizolvând îndoielile celor care se clătinau. Ea a pus la îndoială personalitățile înalte ale Bisericii și ale Imperiului însuși, reamintind sarcinile lor, responsabilitățile lor în fața lui Dumnezeu, chiar în fața oamenilor și reamintind originea puterii lor.
În Riesenkodex (volumul manuscris, care cântărește 15 kilograme, păstrat în Landesbibliothek din Wiesbaden, scris între 1180 și 1190, și care conține opera completă a Sfintei Hildegard, cu excepția tratatelor medico-naturaliste) corespondența este ordonată în funcție de statutul social al celor cu care a purtat corespondența. În ultimul rând, laici și clerici, precedați de stareți, starețe, bogați și nobili, apoi vin la episcopii, arhiepiscopii, nobilii, numiții, Papa și Împăratul. Subiectele abordate de această mistică sunt diverse, și din ele reiese că relația sa cu transcendentul nu se producea prin extaz, ci în conștiința deplină a facultăților sale sensibile și intelectuale.
De mare valoare sunt cele 308 de întrebări adresate stareței de Bingen de către călugării mănăstirii din Villers, ale cărei răspunsuri formează un tratat intitulat Solutiones triginta octo questionum. Întrebările se concentrează pe ordinea și esența Creației, pe relația care îl leagă pe Dumnezeu de oameni, pe conceptele de trup, suflet, om și înger.
În 1150 a fondat mănăstirea San Roberto lângă Bingen și în 1165 cea de la Eibingen, de cealaltă parte a Rinului. Jean de Salisbury (1120-1180), episcop de Chartres, vorbește despre benedictină într-o scrisoare din 1167 și face aluzie la marea încredere pe care Papa Eugen al III-lea (? -1153) o are în ea.
Regele Conrad al III-lea de Hohenstaufen (1033-1152), unchiul lui Frederic Barbarossa (1122-1190), precum și duce de Franconia, rege al Italiei, rege al Germaniei și împărat, îi cere rugăciuni și ea îl încurajează, da îl și admonestează în același timp : «Fericiți cei care se supun cu demnitate sfeșnicului Înaltului Rege. O Rege, fii perseverent și curăță-ți sufletul de orice murdărie. Pentru că Dumnezeu îi susține pe cei care îl caută cu o inimă curată și fierbinte». Există, de asemenea, o corespondență între Sfânta Hildegard și Frederic Barbarossa, pe care l-a cunoscut personal în 1155, în castelul din Ingelheim.
Există trei tratate teologice: Scivias, Liber vite meritorum, Liber divinorum operum. Scivias (Cunoaște căile), scris între 1141 și 1151, și ale cărui prime capitole au fost citite și de Papa Eugen al III-lea înainte de Sinodul din Trier din 1147, este împărțit în trei părți. În prima parte, mistica scrie despre Lumina vie și împărăția lui Dumnezeu, originea răului, păcatul originar, consecințele sale nefaste și oștirile angelice. A doua parte se referă la Mântuire, deci la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Biserică, contribuția sa la mântuire și la Taine. A treia parte descrie istoria mântuirii, începând de la Adam până la timpul Mântuirii, rezultatul unor evenimente precum Întruparea, Patima, Mântuirea și Înălțarea; dar este și o poveste individuală, legată de relația pe care sufletul o stabilește cu păcatul și virtuțile. Prin urmare, ajungem la Judecata de Apoi, când creația își va găsi propria ordine și răul va fi pedepsit și îndepărtat, lăsând spațiu doar pentru bucurie și cântare. A doua lucrare teologică, Liber vite meritorum (Cartea meritelor vieții) a fost scrisă între 1158 și 1163. Este un tratat dialectic între vicii, prezentat în toată falsitatea lor și virtuțile, care sunt capabile să demascheze înșelăciunea viciilor. În cele din urmă, în Liber divinorum operum (Cartea operelor divine), scrisă între 1163 și 1174, autoarea rezumă conceptele teologice, cunoștințele științifice, speculațiile referitoare la funcționarea minții omului și structura cosmosului. Un text cu adevărat impresionant pentru complexitatea expunerii și pentru concluziile sale. Punctul de plecare și de sosire al analizelor sale antropologice și cosmologice este activitatea creatoare a lui Dumnezeu. Credința și rațiunea, la Sfânta Hildegard, se potrivesc perfect: „Omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în el a înscris, cu fermitate și măsură, totalitatea creației. Din toată veșnicia a fost prevăzută în sfatul său crearea acestei opere, omul. [...] Prin El, de fapt, fiecare viață se aprinde. Fără origine, fără sfârșit, El este acea viață care persistă, identică, eternă. Această viață este Dumnezeu. Este mișcare perpetuă, funcționare perpetuă, iar unitatea Lui se arată într-o energie triplă. Eternitatea este Tatăl; Cuvântul este Fiul; respirația care îi leagă pe cei doi este Spiritul Sfânt” și mișcarea perpetuă este impregnată de iubire inefabilă și incomensurabilă. În această carte, Hildegard anticipează faimoasa descriere a omului în centrul unui cerc (perfecțiune), pe care Leonardo da Vinci (1452-1519) a creat-o patru secole mai târziu.
Lucrările scrise ale „Sibilei Rinului” privesc și viitorul lumii și al Bisericii. Viziunile sale din vremurile respectiveau avut o mare influență asupra gândirii escatologice medievale. Hildegard a vorbit despre erorile și păcatele clerului, a vorbit despre criza credinței, căreia îi dedică Papa Benedict al XVI-lea, începând cu 11 octombrie 2012, un an întreg. În Scivias, ea afirmă, prin gura lui Dumnezeu: „[…] este încă prevăzută încercarea teribilă a membrelor [lui Cristos] [ale Trupului său mistic, Biserica] […]. Figura unei femei pe care ați văzut-o anterior lângă altar, este mireasa Fiului lui Dumnezeu ... Petele care îi acoperă burta sunt numeroasele suferințe îndurate de ea în lupta ei împotriva fiului pierzaniei, adică împotriva lui Satana. Acesta însă va fi lovit puternic de mâna lui Dumnezeu. […]. Este revelația puterii lui Dumnezeu, pe care se sprijină mireasa Fiului meu. Se va manifesta în splendoarea sinceră a credinței, când după căderea fiului pierzaniei mulți se vor întoarce la adevăr, în toată frumusețea care va străluci pe pământ».
Existența și scrierile acestei Sfinte sunt un amestec admirabil între pământ și Rai: Hildegard, cu un limbaj uneori viril și alteori simfonic, format din putere și har împreună, a confruntat temele teologice cu încredere și promptitudine, încrezătoare în asistența Spiritului Sfânt. Discursul său curajos și acțiunea sa hotărâtă, plină de autoritate, posedă impulsul și forța cuiva care a fost însărcinat direct de Dumnezeu să contribuie la construirea zidurilor Cetății Cerești.
Traducere: ACC
