SFINȚII TREI IERARHI VASILE CEL MARE, GRIGORE TEOLOGUL ŞI IOAN GURĂ DE AUR

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu sfântul Grigore, episcop de Nazianz (Teologul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din părţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani”.

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.

Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.

Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.

Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.

Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.


Sfântul Grigorie din Nazianz s-a născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel. Sf. Grigorie a devenit episcop de Nazianz şi s-a distins ca om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de „Teologul”. A rămas celebru mişcătorul „Discurs de adio” pe care 1-a rostit atunci când a trebuit să părăsească Constantinopolul, din cauza uneltirilor adversarilor săi. „Totul este schimbător”, scria el în ale sale Poeme morale, „ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare”.

Numele Grigorie vine de la prenumele grecesc „Gregorios”, care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat, „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.Numele Grigore vine de la prenumele grecesc „Gregorios”, care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat, „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Şi acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.



Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, s-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.

Mai întâi a venit la lumină o fetiţă, dar va merge spre cer înainte de a învăţa limba acestui pământ. Leagănul ei, din fericire, a fost ocupat curând de un alt copil, un băieţel frumos, despre care toţi spuneau că seamănă cu tatăl ca două picături de apă.

Şi de această dată, însă, bucuria s-a schimbat brusc în doliul morţii neaşteptate a lui Secundus. Antusei, care avea doar 20 de ani, i se deschideau două căi: ori să se recăsătorească şi nu-i lipseau cele mai bune propuneri, sau să îmbrăţişeze starea de văduvie în Domnul, lucru ce însemna să se consacre lui Dumnezeu asemenea fecioarelor.

A ales-o pe cea de-a doua, trezind uimire în rândul mai-marilor oraşului, dar găsind sprijin în cumnata sa, fecioara Sabinia, o diaconesă care deja de un anumit timp trăia cu totul dăruită lui Dumnezeu şi comunităţii creştine. În afară de aceasta, îl avea şi pe Ioan de crescut, şi nu era puţin lucru.

Ioan va fi mândru de această alegere eroică a mamei sale şi va povesti mai târziu un simpatic episod petrecut la şcoală cu maestrul Liborius. Acest om, cunoscut pentru ştiinţa sa, dar şi pentru obiceiurile sale păgâneşti, l-a întrebat la ce vârstă frumoasa Antusa a rămas văduvă şi, când a aflat că avea doar 20 de ani, “s-a arătat foarte mirat şi, îndreptându-şi ochii spre auditoriul său, a exclamat: “Ah, ce femei sunt printre creştini!”“

Studiile sale

Ioan mergea la şcoală aşa de bine, încât, la 18 ani, a terminat studiile clasice şi, contrar aşteptărilor mamei sale, în loc să se pregătească pentru Botez, s-a dedat “preocupărilor lumeşti şi himerelor tinereţii” şi găsindu-şi plăcerea “în discursurile din for şi în pasiunea pentru teatru”. Nu făcea nimic rău, dar voia să-şi arate capacitatea în arta oratorică şi să experimenteze beţia libertăţii juvenile. Asta a durat doi ani.

Mama aştepta cu răbdare, dar când el s-a decis pentru Botez, la 20 de ani, i-a spus mamei sale că a devenit un creştin serios şi, de aceea, se va face călugăr, părăsind lumea şi retrăgându-se în singurătate. A urmat apoi imediat Botezul, primind de la episcopul Meleţiu sigiliul de creştin în sărbătoarea Paştelui, în anul 368; cât despre dorinţa sa de a se face călugăr, aceasta s-a împlinit doar în parte, deoarece mama sa i-a făcut cunoscut faptul că rigorile vieţii ascetice şi eremitice nu erau făcute pentru fizicul său fragil; astfel, a rămas acasă, trăind ca ascet alături de ea.

Ioan nu era foarte convins de acest lucru, dar a fost de acord că nu era cazul să o rupă cu mama sa. A rămas în oraş, dar nu cu mâinile în sân.

Exista la Antiohia o faimoasă sihăstrie condusă de maestrul Diodor, om sfânt şi instruit în Sfintele Scripturi. Sihăstria era, în acelaşi timp, mănăstire, seminar, centru de studii şi de răspândire a evangheliei. Ioan o frecventa cu multă dăruire, şi acolo se simţea în largul său, deoarece cunoaşterii Scripturii îi adăuga practica unei vieţi evanghelice.

Când episcopul Meleţiu şi-a dat seama de valoarea acestui tânăr ascet, expert în doctrină şi exemplar în atitudini, i-a propus să se lase hirotonit preot pentru a-i fi de ajutor.

Idealul lui Ioan nu era preoţia şi, cu puţină iscusinţă, i-a prezentat în locul său pe un prieten, Vasile, pe care îl considera mai vrednic. Sugestia a fost primită, dar puţin după aceea, episcopul a revenit, cerându-i să accepte să devină cel puţin lector şi să se dedice instrucţiei creştinilor şi catecumenilor.

Visul spulberat

În 372, a murit Antusa. Ioan, deşi i-a simţit foarte mult lipsa, a considerat că a venit momentul să-şi împlinească visul şi s-a retras pe un munte din apropierea oraşului, încredinţându-se conducerii unui bătrân călugăr sirian. După patru ani, a ales o viaţă eremitică şi mai severă şi, “înfometat de întuneric, după ce cunoscuse subtilele instincte ale gloriei deşarte, s-a retras de unul singur într-o cavernă şi a rămas acolo timp de doi ani, fără să fie furat aproape niciodată de somn; şi, pentru a face puţină lumină în ce priveşte ignoranţa sa, a studiat în profunzime Testamentul lui Isus Cristos. Dar aceşti doi ani petrecuţi fără somn nici noapte şi nici zi, la care s-au adăugat şi suferinţele pricinuite de frig, i-au afectat grav organismul şi, pentru că era în imposibilitatea de a se îngriji de unul singur, s-a întors în portul Bisericii”.

Că mama sa avusese dreptate, i-o spunea acum şi conştiinţa care îi arăta ciudăţenia alegerii sale de a se duce într-o grotă, în timp ce episcopul îi cerea ajutorul pentru a veni în sprijinul atâtor oameni ce mergeau direct pe calea pierzării. Mult mai târziu a scris: “Ar fi mult mai de preferat să fii mai puţin virtuos, dar să-i converteşti pe alţii, decât să stai în munţi şi să-i vezi pe proprii tăi fraţi care se condamnă!”

Întors la Antiohia, şi-a reluat locul lângă Meleţiu, un episcop sfânt, dar continuu suspectat de erezie de Biserica din Alexandria şi, din această cauză, nefiind prea bine văzut nici la Roma. Ioan era sigur de ortodoxia episcopului său şi i-a acordat întotdeauna sprijinul. Meleţiu l-a sfinţit diacon şi l-a luat cu sine la Constantinopol pentru Conciliul Ecumenic din 381.

Aici, Ioan a avut ocazia să cunoască frumuseţea şi slăbiciunile diferitor Biserici: strălucitoare în liturgie şi hotărâte în căutarea adevărului, dar şi meschine în luptele continue, voind fiecare să-şi afirme cu orice preţ supremaţia. Nici nu i-a trecut prin minte că într-o zi ar fi putut să ajungă păstor al acelei Biserici constantinopolitane, care îşi începea ascensiunea şi unde el avea să-şi dea viaţa.

Meleţiu a murit în timpul conciliului. Ioan s-a întors la Antiohia şi Flavian, noul episcop, l-a hirotonit preot şi l-a confirmat ca predicator. El şi-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câştigându-şi admiraţia poporului, care umplea biserica pentru a-l asculta.

În 387, s-a iscat în oraş o revoltă: antiohienii, care nu mai suportau să plătească taxe fără sfârşit către vistieria imperială, au învins forţele armate şi au dat foc statuilor împăratului şi ale altor funcţionari. Când arcaşii au reuşit să potolească revolta, străzile oraşului erau pline de cadavre. A început atunci o vânătoare a celor vinovaţi şi se anunţa şi o pedeapsă exemplară pentru întreg oraşul, deoarece, atunci când era vorba de strângerea impozitelor, nu era loc pentru milă.

Episcopul Flavian a alergat atunci la Constantinopol, pentru a implora clemenţă, şi poporul s-a adunat în jurul lui Ioan, care, în timpul acelui Post Mare, a ţinut şi celebrele predici intitulate mai apoi Despre statui. La întoarcerea episcopului cu vestea iertării, bucuria populară a fost atât de mare încât cu toţii atribuiau acest har predicatorului sfânt, care, prin cuvântul său pătrunzător, îi chemase la penitenţă.

Timp de doisprezece ani, el a fost învăţătorul cel mai iubit şi mai ascultat de antiohieni şi faima sa ajunsese până la Constantinopol, care, la moartea primului patriarh, sfântul episcop Nectariu, căuta un succesor demn de acesta.

O misiune neaşteptată

Curtea imperială pusese ochii pe preotul din Antiohia, celebru nu numai pentru arta sa oratorică, dar şi pentru sfinţenia vieţii sale, şi a trimis o delegaţie oficială pentru a-l aduce de acolo.

Cunoscând, însă, umilinţa sa şi temându-se de un refuz, nu i-au făcut cunoscut de îndată motivul călătoriei, dar i-au spus că împăratul avea nevoie de un sfat. Cum ar fi putut să-i refuze această mică favoare celui care acordase iertare oraşului?

Ioan a plecat cu gândul că se va întoarce curând, dar când se apropia de Constantinopol, trimişii imperiali i-au spus adevărul. A fost o grea lovitură, dar apoi s-a gândit că sfântul sinod va alege pe un altul. Pe de altă parte, să se întoarcă era imposibil; era mai înţelept să aştepte derularea evenimentelor.

Sfântul sinod s-a reunit sub conducerea lui Teofil, patriarh de Alexandria, care avea în minte pe un alt candidat, dar la numărarea voturilor, Ioan a fost ales aproape în unanimitate. Cine ar fi avut curajul să se opună împăratului care indica un candidat cu un profil aşa de înalt prin ştiinţă şi virtute? Puţin după aceea, din nefericire pentru el, a fost consacrat episcop de Teofil, într-o celebrare liturgică fastuoasă, demnă de capitala imperiului.

Sărbătoarea a fost deci mare, dar pentru mulţi a durat puţin. Mai-marii de la curte şi clerul înalt îl puseseră în catedrala patriarhală ca pe o plantă ornamentală, ca decor în oraşul imperial; aceştia voiau să asculte discursurile sale alese în timpul sărbătorilor, dar nu doreau deloc să încredinţeze frâiele Bisericii lor opulente unui reformator de moravuri.

Dar Ioan nu era deloc un om politic, şi cu atât mai puţin un om de lume; era un simplu călugăr ce asculta de Dumnezeu şi de nimeni altul. Pentru sine şi pentru creştinii săi avea o singură regulă, aceea a evangheliei, şi nu făcea excepţie de la aceasta pentru nici unul.

Reformator al Bisericii

A început foarte repede cu reformarea palatului său: a renunţat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte şi ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului.

Clerului său i-a cerut să facă acelaşi lucru; călugărilor ce împodobeau prin prezenţa lor mesele celor bogaţi, le-a impus întoarcerea la clauzură conform cu normele părinţilor; pe unele fecioare şi oameni ai Bisericii, cărora le plăcea să trăiască sub acelaşi acoperiş, ducând mai degrabă o viaţă de curtezani decât de persoane consacrate, i-a ameninţat cu aspre pedepse canonice.

Nu i-a cruţat nici pe nobilii oraşului, cărora le plăcea să trăiască în lux: “Cristos - le spunea el - a suferit foame, şi tu crăpi din cauza lăcomiei!” “Ce să spun apoi despre unele femei care îşi fac vase de noapte din argint? Nu se ruşinează acestea de abisurile de senzualitate, în timp ce lui Cristos îi este foame?” “Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”.

Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: “Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”.

Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane - între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia - care îşi revendicau titlul de “mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine.

Poporul şi partea sănătoasă a clerului şi călugărilor, a fecioarelor şi a diaconeselor, cum era casta Olimpia, se bucurau, în timp ce nemulţumirile creşteau în rândul celor care nu voiau să-şi schimbe deloc viaţa.

În acei ani (399-400), imperiul fusese atacat de goţi şi conducătorul lor, Gaina, i-a dat de furcă împăratului, ajungând până într-acolo încât a intrat în Constantinopol şi şi-a impus condiţiile. Numai Ioan a reuşit să trateze cu el şi să se opună cererilor sale nedrepte, până în momentul când poporul însuşi şi-a revendicat propria libertate şi l-a pus pe fugă. Dar, după ce a trecut pericolul, au revenit chefurile. Eudoxia s-a proclamat Augusta şi, dacă la început o făcea pe conducătoarea, acum se şi lăuda cu aceasta.

Patriarhul, datorită preţuirii de care se bucura chiar şi în Asia, a fost chemat să pună ordine în unele Biserici care fuseseră ocupate de episcopi simoniaci. A fost plecat aproape o sută de zile, timp necesar pentru a readuce pacea în acele Biserici, dar între timp, la Constantinopol, cu aportul Eudoxiei, s-a organizat opoziţia.

Primul exil

Teofil al Alexandriei izgonise din Egipt, excomunicându-i, cincizeci de călugări acuzaţi de erezie. Aceştia au ajuns la Constantinopol şi au cerut protecţia patriarhului. Ioan nu i-a primit în comuniunea Bisericii sale, dar după ce i-a ascultat, i-a cerut lui Teofil să le vină în întâmpinare, îndepărtând excomunicarea. A fost suficient acest lucru pentru ca alexandrinul să-şi ducă înainte intrigile care au dus la organizarea celebrului conciliabul numit al “Stejarului de lângă Calcedon”, unde un grup de episcopi, de acord cu curtea, l-au declarat eretic pe patriarhul de la Constantinopol. Împăratul a validat condamnarea, decretând exilul. Ioan a fost îndepărtat.

Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia. De trei ori, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol.

Întoarcerea a fost, în mod natural, un mare triumf: o mare de oameni umplea biserica şi piaţa din faţa ei. “Mai înainte de a pleca - spunea Ioan - numai biserica fremăta de lume, dar astăzi chiar şi piaţa a devenit o biserică. Nu văd decât un cap, de acolo şi până aici, şi fără ca cineva să fi impus tăcerea, cu toţii staţi tăcuţi şi reculeşi. Şi totuşi, la circ sunt jocuri! Dar nimeni nu este acolo. Cu toţii aţi alergat aici, în biserică, asemenea unui torent”.

Plecarea definitivă

Dar pacea cu curtea nu a durat mult. Când Eudoxia şi-a construit o statuie lângă “Sfânta Sofia”, dând loc pentru petreceri păgâneşti, Ioan nu a ştiut să-şi ţină ascunsă dezaprobarea şi, ştiind că împărăteasa a fost afectată de acest lucru, el a adăugat; “Încă o dată a spus el Irodiada spumegă de mânie, încă o dată se înfurie; iat-o dansând şi cerând încă o dată să aibă pe tipsie capul lui Ioan”.

Împărăteasa, neputând să ceară în mod material capul său, l-a trimis direct în exil, fără dreptul de a se mai întoarce.

Ioan a înţeles aceasta şi, adunându-le alături de sine pe Olimpia şi pe alte diaconese, le-a îndemnat pentru ultima dată să rămână credincioase în dăruirea lor faţă de Dumnezeu şi să iubească din toată inima sfânta Biserică, şi apoi a adăugat: “Oricine va fi cel care va primi consacrarea episcopală în locul meu, în afara cazului că nu a dobândit demnitatea prin intrigă, dacă a fost desemnat în unanimitate, ei bine, să-l ascultaţi ca şi cum aş fi eu, Ioan, în persoană, deoarece este necesar ca Biserica să aibă un episcop. Şi amintiţi-vă de mine când vă rugaţi”.

A fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus, dar credincioşii săi, sfidând-o pe Eudoxia, mergeau continuu să-l întâlnească şi să-i asculte cuvântul şi pentru a-i duce semnele concrete ale preţuirii lor.

Papa Inocenţiu I a căutat să intervină în favoarea sa chiar prin excomunicarea adversarilor săi, dar totul a fost inutil. Ba, mai mult, curtea a căutat să-l elimine pentru totdeauna, supunându-l la o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: “Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.

Mai târziu, trupul său va fi readus la Constantinopol şi el va fi numit Crisostom, adică gură de aur. Cuvântul său a avut o atare forţă, încât a format la credinţă generaţii de creştini.