de cardinal Kurt Koch
preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor
În urmă cu un sfert de secol, papa Ioan Paul al II-lea a publicat enciclica sa incisivă despre angajarea ecumenică Ut unum sint. Cardinalul de atunci Joseph Ratzinger, exprimând aprecierea sa, a afirmat că, papa, cu acest document, a reuşit "cu toată forţa pasiunii sale ecumenice" să trezească urgenţa căutării unităţii celor botezaţi "în conştiinţa Bisericii" (Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea, Credinţa refugiu al umanităţii. Cele 14 enciclice ale lui Ioan Paul al II-lea, în: Giovanni Paolo II. Il mio amato predecessore, Cinisello Balsamo, 2007, 33-49, cit. 431). Cu Ut unum sint papa intenţiona să încurajeze credincioşii să primească apelul la unitatea creştinilor care a fost lansat cu mare forţă de Conciliul al II-lea din Vatican. După treizeci de ani de la încheierea conciliului, Ioan Paul al II-lea şi-a îndreptat atenţia sa deosebită spre un fenomen care, după părerea sa, împărţea o energie reînnoită îndemnului exprimat de conciliu şi care punea Biserica în faţa obligaţiei sale de a asuma şi de a traduce în realitate concretă cererile conciliare. Acest fenomen era "mărturia curajoasă a atâtor martiri din secolul nostru", apartenenţi şi la alte Biserici şi comunităţi ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică. Acolo papa a observat "dovada cea mai semnificativă că orice element de dezbinare poate fi lăsat la o parte şi depăşit în dăruirea totală de sine pentru cauza Evangheliei" (Ut unum sint, nr. 1).
Un martirologiu comun
Referindu-se la această mărturie deja în introducerea enciclicei, papa aminteşte faptul dureros că la sfârşitul celui de-al doilea mileniu şi la începutul celui de-al treilea creştinătatea este din nou o Biserică de martiri, într-o măsură fără precedent. De fapt, martirii de astăzi sunt mai numeroşi faţă de cei care au îndurat persecuţiile împotriva creştinilor în primele secole. Optzeci la sută din cei care sunt persecutaţi din cauza credinţei lor astăzi sunt creştini. Credinţa creştină este religia cea mai persecutată în lumea de astăzi. Acest fenomen trist ne aminteşte că Biserica creştină este mereu o Biserică a martiriului, unde botezul în numele Dumnezeului unul şi întreit se radicalizează în botezul sângelui. Deoarece martirii sunt un fenomen care nu este marginal ci este central în Biserică, martiriul este o experienţă fundamentală a creştinătăţii şi face parte din natura şi din misiunea Bisericii încă de la începutul său.
Pentru papa Ioan Paul al II-lea este aşadar deosebit de importantă recunoaşterea faptului că toate Bisericile şi comunităţile ecleziale au martirii lor. Astăzi creştinii nu sunt persecutaţi pentru că aparţin la o comunitate creştină deosebită, pentru că sunt ortodocşi sau catolici, luterani sau anglicani, ci pentru că sunt creştini. Martiriul este ecumenic şi trebuie să se vorbească despre un adevărat ecumenism al martirilor. Totuşi, în pofida dramatismului său, el conţine şi un mesaj de speranţă, conform căruia "într-o viziune teocentrică, noi creştinii deja avem un martirologiu comun", care arată "cum, în profunzime, că Dumnezeu întreţine în cei botezaţi comuniunea în exigenţa supremă a credinţei, manifestată prin jertfirea vieţii" (Ut unum sint, nr. 84).
În ecumenismul martirilor papa Ioan Paul al II-lea observă deja o unitate fundamentală între noi creştinii şi nutreşte speranţa ca martirii din cer să ne ajute să regăsim unitatea deplină. În timp ce noi creştinii şi noi Bisericile pe acest pământ suntem încă într-o comuniune imperfectă, martirii în gloria cerească trăiesc deja într-o comuniune deplină şi completă. Sângele pe care martirii l-au vărsat pentru Cristos nu ne desparte, ci ne uneşte. Ecumenismul martirilor confirmă încă o dată convingerea Bisericii primare, pe care Tertulian a rezumat-o afirmând că sângele martirilor este sămânţa noilor creştini: "Sanguis martyrum semen christianorum". În acelaşi mod şi noi putem trăi astăzi în speranţa că sângele atât de multor martiri din zilele noastre va fi sămânţa unităţii ecumenice depline a unicului Trup al lui Cristos, sfâşiat de aşa de multe diviziuni. Putem fi siguri că suferinţa atât de multor creştini creează o unitate mai puternică decât diferenţele care încă dezbină Bisericile creştine şi că, în sângele martirilor, deja am devenit una.
Ecumenismul martirilor este una din motivaţiile cele mai profunde ale angajării ecumenice puternice a lui Ioan Paul al II-lea, aşa cum a subliniat el însuşi după celebrarea Via Crucis de la Colosseum, în Vinerea Sfântă din 1994: "Noi suntem uniţi pe fundalul martirilor, nu putem să nu fim uniţi". Pentru Ioan Paul al II-lea ecumenismul martirilor este forma cea mai credibilă a ecumenismului din totdeauna: "Ecumenismul sfinţilor, al martirilor, este probabil cel mai convingător. Communio sanctorum vorbeşte cu glas mai mare decât factorii de dezbinare" (Tertio millennio adveniente, nr. 37). Profund convins de asta, Ioan Paul al II-lea a recunoscut şi a apreciat fără nicio ezitare ca martiri, aşadar ca martori ai creştinătăţii nedespărţite pe creştinii din alte Biserici şi comunităţi ecleziale care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Isus Cristos.
Dimensiunea ecumenică a martiriului
Importanţa teologică a practicii, răspândită astăzi în Biserică, a recunoaşterii martirilor creştini în alte comunităţi ecleziale este evidentă numai dacă se ţine cont de faptul că, în decursul istoriei, a prevalat îndelung practica opusă. În trecut, era recunoscut ca martir numai creştinul care a mărturisit cu viaţa adevărul nealterat al lui Cristos. Nu se putea presupune că o adeziune aşa de vitală la adevărul deplin al lui Cristos ar exista şi în afara Bisericii catolice. Prin urmare, nu era posibil să se accepte martiriul care a avut loc în alte comunităţi creştine. Deja în primele timpuri ale creştinismului, numai martorii credinţei Bisericii catolici erau recunoscuţi ca martiri, în timp ce jertfirea propriei vieţi în comunităţile eretice era considerată fără valoare. De exemplu, în timpul ciocnirilor cu donatiştii, Ciprian şi Augustin insistau asupra faptului că puteau exista adevăraţi martiri numai în Biserica catolică.
Interpretarea martiriului s-a restrâns ulterior din cauza dezbinărilor care au urmat în Biserică. În timp ce creştinii din diferite Biserici îşi dăruiau viaţa, demonstrând fidelitate faţă de mărturisirea de credinţă a denominaţiunii de apartenenţă, calificarea religioasă a martiriului a fost recunoscută numai martorilor credinţei din propria comunitate şi negată creştinilor din alte comunităţi care au murit violent, deşi toţi interpretau moartea martirilor proprii ca mărturie adusă lui Cristos. S-a ajuns la o confesionalizare a conceptului de martiriu chiar mai mare cu luptele confesionale şi cu războaiele de religie din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, din cauza faptului că creştinii se ucideau reciproc în diferitele comunităţi creştine şi recunoşteau ca martiri numai pe proprii morţi.
Această viziune restrânsă confesional a fost depăşită mai ales cu Conciliul al II-lea din Vatican, graţie unei priviri reînnoite îndreptate spre acele Biserici şi comunităţi ecleziale creştine care încă nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică, dar cu care ea "ştie că este unită din mai multe motive" (Lumen gentium, nr. 15). Motivul acestei legături este observat de decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio în primul rând în Botez, care stabileşte o "legătură sacramentală a unităţii care există între toţi cei care au fost renăscuţi prin intermediul său" (nr. 22), şi care îi constituie pe aceştia "într-o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica catolică" (nr. 3). Decretul subliniază apoi că multe din "dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăşi Biserica se zideşte şi primeşte viaţa" pot să fie "în afara graniţelor vizibile ale Bisericii catolice", cum ar fi "cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi elemente vizibile" (nr. 3).
Între aceste elemente, constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium prezintă în mod special o "adevărată unire în Duhul Sfânt", deoarece şi în creştinii necatolici "lucrează prin puterea sa sfinţitoare şi i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui" (nr. 15). Graţie acestor declaraţii importante ale Conciliului, realitatea martiriului şi în alte Biserici creştine a fost recunoscută şi apreciată. Pe acest fundament conciliar, încă în timpul Conciliului, sfântul papă Paul al VI-lea a confirmat viziunea ecumenică a martiriului atunci când, în cursul celei de-a 103-a congregaţii generale, i-a canonizat pe martirii din Uganda cinstindu-i şi pe anglicanii care au îndurat aceleaşi suferinţe ale fraţilor lor catolici. Recunoaşterea martirilor care aparţin altor Biserici şi comunităţi creştine, împreună cu venerarea lor comune, a fost după aceea un obiectiv deosebit de îndrăgit de papa Ioan Paul al II-lea, care a voit să exprime dimensiunea ecumenică a martiriului mai ales cu celebrarea comună ţinută la Colosseum în anul jubiliar 2000. Cu acea ocazia, papa, în prezenţa înalţilor reprezentanţi ai diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale, i-a comemorat pe martirii din secolul al XX-lea şi a ascultat diferitele mărturii de credinţă, între care aceea a mitropolitului ortodox Serafim, a pastorului protestant Paul Schneider şi a preotului catolic Maximilian Kolbe. Această celebrare a permis să se experimenteze în credinţă comuniunea profundă care îi uneşte pe creştini în diferitele Biserici şi comunităţi ecleziale, în pofida diferenţelor şi obstacolelor încă existente. De fapt, în persecuţia comună - în special în lagărele de concentrare naziste şi în gulagurile comuniste - creştinii şi comunităţile ecleziale au crescut împreună, au descoperit comuniunea lor în credinţă şi au creat o prietenie ecumenică.
Continuitatea viziunii ecumenice
În ecumenismul martirilor trebuie observat nucleul cel mai profund al angajării ecumenice în favoarea unităţii Bisericii. Putem fi recunoscători că această viziune ecumenică a fost dusă înainte de succesorii papei Ioan Paul al II-lea pe scaunul pontifical. Acest lucru este valabil înainte de toate pentru papa Benedict al XVI-lea, care a subliniat mai ales dimensiunea cristologică a martiriului, deosebit de importantă din punct de vedere ecumenic. De fapt, "forţa pentru a înfrunta martiriul" se naşte din "unirea profundă şi intimă cu Cristos". De aceea, martiriul nu este "rezultatul unui efort uman" ci "răspunsul la o iniţiativă şi la o chemare a lui Dumnezeu", "un dar al harului său, care ne face capabili să oferim propria viaţă din iubire faţă de Cristos şi faţă de Biserică, şi astfel faţă de lume" (Discurs în timpul audienţei generale din 11 august 2011). Vizitând în 2008, bazilica "Sfântul Bartolomeu" în Insula Tiberină, dedicată amintirii martirilor din secolul al XX-lea, papa Benedict al XVI-lea a evidenţiat că "aparent pare că violenţa, totalitarismele, persecuţia, brutalitatea oarbă se revelează mai puternice, reducând la tăcere glasul martorilor credinţei, care pot apare din punct de vedere uman ca înfrânţi ai istoriei", însă Isus înviat luminează mărturia lor, aşa încât forţa iubirii, aşadar "forţa care sfidează şi învinge moartea", se revelează victorioasă şi în înfrângerea aparentă (Omilia din 7 aprilie 2008). Martiriul, mai ales şi în dimensiunea sa ecumenică, este într-adevăr cea mai înaltă mărturie a iubirii.
Şi papa Francisc a insistat de mai multe ori asupra importanţei ecumenismului martirilor sau, aşa cum l-a definit el însuşi, "ecumenismul sângelui". El are foarte clar faptul că astăzi creştinii sunt persecutaţi pentru că sunt creştini. Şi mai ales persecutorii înşişi ai creştinilor ne-au făcut să înţelegem sensul ecumenismului sângelui. De fapt, "pentru persecutori, noi nu suntem divizaţi, nu suntem luterani, ortodocşi, evanghelici, catolici... Nu! Suntem una! Pentru persecutori suntem creştini! Nu contează altceva. Acesta este ecumenismul sângelui care se trăieşte astăzi" (Discurs adresat membrilor "Catholic Fraternity of Charismatic Covenant Communities and Fellowships", 31 octombrie 2014). Ecumenismul sângelui ne pune aşadar în faţa unei mari provocări, rezumate de papa Francisc cu această întrebare elocventă: "Dacă duşmanul ne uneşte în moarte, cine suntem noi pentru a ne despărţi în viaţă?" (Discurs adresat Mişcării Reînnoirii Duhului, 3 iulie 2015). Aşadar nu este o ruşine că persecutorii creştinilor au adesea o viziune ecumenică mai bună decât creştinii înşişi? Ei ştiu că noi creştinii suntem, profund, una. Pentru papa Francisc, recunoaşterea martirilor creştini şi căutarea ecumenică a unităţii creştinilor sunt indisolubil legate: "Martirii aparţin tuturor Bisericilor şi suferinţa lor constituie un «ecumenism al sângelui» care transcende diviziunile istorice dintre creştini, chemându-ne pe noi toţi să promovăm unitatea vizibilă a discipolilor lui Cristos" (Declaraţia comună a lui Francisc şi a lui Karekin al II-lea, Republica Armenia, 26 iunie 2016)
Martirii pentru unitatea creştinilor
În ecumenismul martirilor, merită o menţionare specială acei martiri creştini care în mod conştient şi-au dat viaţa pentru cauza sacră a unităţii creştinilor. Ca reprezentant al multor altora, amintim figura lui Max Metzger (cf. Jörg Ernesti, Ökumene im Dritten Reich, Paderborn, 2007, 182-219), preot încardinat în arhidieceza de Freiburg, care s-a angajat în favoarea mişcării ecumenice deja cu mult timp înainte de arestarea sa din partea naziştilor. El a înţeles iminenta sa execuţie ca ofrandă de ispăşire adusă Domnului pentru pacea din lume şi pentru unitatea Bisericii, două cauze pe care le avea la inimă în mod deosebit: "Aş fi fericit dacă, jertfindu-mi viaţa, aş fi în măsură să slujesc cu eficacitate cauza la care viaţa mea a aspirat fără certitudine de succes" (Max Josef Metzger, Christuszeuge in einer zerrissenen Welt. Briefe und Dokumente aus der Gefangenschaft 1934-1944, hrsg. von K. Kienzler, Freiburg i. Br., 1994, 137). Şi cu puţin înainte de execuţia sa, a scris cuvintele care pot să fie considerate adevăratul său testament: "Acum Domnul vrea ca să-mi jertfesc viaţa. Rostesc Da-ul meu fericit voinţei sale. I-am oferit viaţa pentru pacea din lume şi pentru unitatea Bisericii. O vrea. Fie ca s-o binecuvânteze!" (ibidem, 201).
Max Josef Metzger este unul din acei martiri creştini la care referindu-se, papa Ioan Paul al II-lea a afirmat că "cea mai adevărată comuniune cu Cristos care îşi varsă sângele şi care, în această jertfă, îi apropie pe cei care altădată erau departe (cf. Ef 2,13)" permite şi o comuniune mai intensă între creştini (Ut unum sint, nr. 84). Aşa cum Isus a mers în întâmpinarea morţii sale "pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu" (In 11,52), tot aşa figurile amintite au acceptat în mod conştient martiriul lor pentru unitatea creştinilor. Nu numai că au devenit călăuze credibile spre unitatea vizibilă, ci cu ei a fost depăşită complet viziunea reductivă a martiriului, închisă confesional, mai ales graţie faptului că Bisericile creştine recunosc de acum şi martirii din alte comunităţi ecleziale şi îi consideră martori comuni. De fapt, în martirii din întreaga creştinătate "este prezentă creştinătatea nedespărţită şi a fost depăşită dezbinarea Bisericii" (Eberhard Schockenhoff, Entschiedenheit und Widerstand. Das Lebenszeugnis der Märtyrer, Freiburg i. Br., 2015, 157).
În această Una Sancta in vinculis, aşa cum a definit teologul protestant şi martir Dietrich Bonhoeffer legătura ecumenică strânsă dintre creştinii din diferitele Biserici în timpul rezistenţei lor în faţa regimului de violenţă nazistă şi comunistă, întâlnim forma cea mai credibilă a mărturiei creştine comune, care este fundamentul speranţei în unitatea Trupului lui Cristos şi stimulentul de a continua să construim pe temelia unităţii pe care martirii au pus-o pentru unitatea creştinilor.
Este complet evident de acum că suferinţa aşa de multor creştini în lumea de astăzi este o experienţă creştină comună, deci că ecumenismul martirilor şi al sângelui este semnul cel mai convingător al ecumenismului actual. În el regăsim un important testament ecumenic al papei Ioan Paul al II-lea, care era convins că slujirea încredinţată succesorului lui Petru era slujirea unităţii şi s-ar manifesta "îndeosebi în domeniul ecumenic" (Varcare la soglia della speranza, Milano, 1994, 168). Papa Ioan Paul al II-lea a trăit în speranţa stimulantă că după primul mileniu al istoriei creştine, timp al Bisericii nedespărţite, şi după al doilea mileniu, timp de profunde dezbinări în Biserică atât în Orient cât şi în Occident, celui de-al treilea mileniu i-ar reveni marea misiune de a restabili unitatea pierdută a creştinilor. O misiune în faţa căreia ne aflăm şi astăzi. Aniversarea enciclicei clarvăzătoare Ut unum sint a papei Ioan Paul al II-lea, publicate în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, este o ocazie propice pentru a conştientiza din nou această provocare şi pentru a o asuma cu pasiune, cu speranţă reînnoită în unitatea tuturor celor botezaţi, dăruită nouă deja în ecumenismul martirilor.
(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
