Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Octavian Goga, la groapa lui Vasile Lucaciu

 
Octavian Goga, la groapa lui Vasile Lucaciu
  • 29 Noi 2019
  • 331

La groapa părintelui Lucaci

 

de OCTAVIAN GOGA

 

Profeţii visurilor împlinite, ocrotitorii idealurilor, realizate, generalii marilor isbânzi, de obicei pleacă discret din lume. Ei încarnează principiul luptei,  prin ei cere cuvânt sbuciumul maselor anonime. Până în clipa biruiriţii mulţimea e suspendată de privirea lor şi-i urmează ca, instinctul sigur al supunerei salvatoare. Ei pronunţă cuvântul de ordine, ei dau semnalul de atac. Sosit odată triumful însă, nervii se destind, disciplina morală se atenuiază, rândurile se sparg, ierarhia valorilor suferă o eclipsă trecătoare, arena e năpădită de figuranţi şi banchetul biruitorilor răsună zgomotos şi profan. In acest val de beatitudine stearpă marele chinuit nu e la locul lui, el se dă binişor la o parte şi singurătatea creatoare îl învăjuie cu încetul. Pe la răspântii se strigă încă lozincele lui, praznicul e în toi, dar comandantul e absent. Dacă moartea îl cercetează în asemenea momente, îl găseşte părăsit şi uitat, fiindcă el s'a topit în eternitate deodată cu isbânda, de-aceea plecarea lui e discretă şi tristă ca un cântec de departe într'un amurg de toamnă...

Aşa s'a dus din mijlocul nostru, părintele...

Vasile Lucaci închide în sicriul lui protestarea istoriei Ardealului românesc de o jumătate de veac. Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletul lor aspiraţiile publice, oameni-drapel care se ivesc pe toate câmpurile de luptă; aducând par'că de sus, mistica flacără a credinţei... Sunt Tyrteii Elladei, proorocii cum le zice Vechiul Testament, eroii cum îi numeşte Carlyle. Fiinţa lor este un rezumativ al societăţii, o concretizare a epocii.

Vasile Lucaci a fost zidit din acest rar aluat. Frământarea politică a românismului încătuşat subt Habsburgi de prin anii optzeci ai veacului trecut şi până după unire se confundă cu sbuciumul lui personal. In această vreme, oriunde a fost Ardealul luptător oriunde s'au afirmat drepturile lui de existenţă, fie că s'au răscolit valurile sentimentului popular dincoace şi dincolo de Carpaţi, fie că s'au strigat adevărurile în faţa duşmanului sau în obrazul umanităţii, ori unde afost risipire de energie, ori unde a fost conspiraţie, ori unde a fostsuferinţă pentru neam, pretutindeni înseamnă că aşa a voit să fie, aşa a hotărât să se întâmple acest popă din Şişeşti, mândru ca un senator roman, frumos ca un cardinal de pe vremea Renaşterii italiene...

Vasile Lucaci ca structură .sufletească şi moştenire intelectuală este continuatorul direct, al treimii noastre din veacul XVIII, trimisă din Ardeal în ucenicie pe malurile Tibrului şi întoarsă acasă în suflet cu splendorile Romei. Ca şi Petru Maior, Samuil Micu-Klain şi Şincai, părinţii redeşteptării noastre, tânărul vlăstar dela Baia-Mare, subt adăpostul aceloraşi ziduri dela propaganda fide, subt acelaş cer clasic al anticului Laţiu, şi-a împletit concepţia de viaţă subt impulsurile monumentalităţii române reînviate de strălucirea Vaticanului. De aici de subt arcurile de triumf, de subt coloanele de, marmură ale Coloseului, de subt cupola dela Lateran din simfonia de culori a Stanzelor lui Raffael, din retorica amvonului dela San Pietro şi din toată vâltoarea risorgimentului italian din care se resimţeau încă pronunciamentele lui Mazzini şi gesturile largi ale lui Garibaldi, din lumea asta de spectri luminoşi şi sugestiuni măreţe s-a înfiripat catechismul fanatic al acestui preot care avea ca suprema dogmă: latinitatea.

Acest crez i-a dat arsenalul de gândire, scutul de apărare şi ţintade luptă. Temperament pasionat, plămădit din sănătatea robustă a ţăranilor noştri, optimist şi senin, păstrând până la bătrâneţe subt sprincenele arcuite picăturile de lumină ale unui romantism tineresc, el preconiza acţiunea şi nu se putea închide în contemplaţia unei chilii mănăstireşti.

Revărsările lui de energie cutropitoare se cereau la largul, în faţa mulţimei cu mii de capete. Vasile Lucaci a dus deci pe tărâmul politicei militante patrimoniul desimţire dela Roma. Latinitatea şi-a găsit în el pe vijeliosul tribun, ideea naţională pe agitatorul implacabil. Ce spectacol de măreţie epică, svârcolirea lui de patruzeci de ani pentru desrobirea unui colţ de omenire. A fost idolul adunărilor populare pe care le sguduia avântul lui de retor, ca un torent de lavă aprinsă, a fost locatarul închisorilor din Vaţ şi Seghedin pe urma Memorandului dela Viena, a făcut să tresară cinismul parlamentului unguresc, a storsrâuri de lacrimi la cetăţenii din Ploeşti, acum un sfert de veac, s'a cheltuit, s'a risipit pe toate cărările, neatingând nici o deşertăciune haina lui simplă de popă dela ţară, negăsindu-şi altă răsplată decât dragostea furtunoasă a mulţimeicare l-a încununat cu aureola legendei şi l-a trecut în doine că pe eroii baladelor populare. Părintele Lucaci a crescut aşa pe fiecare zi, confundându-se în rostul lui cu o ţară robită.

De pretutindeni, din mijlocul vârtejului, de oriunde se ivea profilul lui de vultur, ochii catifelaţi priveau departe spre columna Iui Traian şi glasul lui plin cu sonorităţi de clopot, pios ca o rugăciune sau tunător ca o răzvrătire, rostea crezul iluminat, prins în curate şi stângace versuri

româneşti:

 

— „Mama Roma cea bătrână

Mi-a pusarma asta 'n mână''...

 

A sosit în sfârşit ziua când marea dramă s'a apropiat de punctul culminant.

Visul milenar fulgera în conştiinţa neamului nostru, continentul, se încleştase în uriaşa lui încăierare, ca la judecata din urmă de pe pereţii Capelei Sixtine. Părintele Lucaci, în acele zile şi-a înţeles chemarea de profet, dându-şi seama că îndrumătorii unui neam în vremuri de grea cumpănă trebuie să treacă examenul moral... Şi-a părăsit deci casa dela Şişeşti, s'a scuturat de obezile tăcerii prudente şi luând toiagul pribegiei în mână luptătorul Ardealului s'a ivit ca o furtună în capitala României, acolo deunde trebuia să lovească spada liberatoare. In această perioadă părintele Lucaci a îndeplinit cea mai înaltă misiune politică a vieţii sale, având rolul de factor determinantal ideii care trebuia şă aprindă flacără răsbolului de desrobire, dar salvând în acelaş timp pe seama umanităţii şi deninitatea românismului din Ardeal.

Din cele dintâi zile ale toamnei din 1914 neastâmpărul rodnic al acestui bătrân s'a deslănţuit în fierbere fără răgaz. In fruntea Ligii de la Bucureşti, care devenise un minister; al conştiinţei naţionale, întrunind toate căpeteniile ţării, alături de Nicolae Filipescu, în ale cărui cuvintede granit se săpau adevărurile de rasă ale vechilor boeri români alături de Delavrancea, trubadurul înviforăt al cântecului nostru de biruinţă, alături de fermecătorul verb al lui Take Ionescu şi împletiturile de fulgere  ale iui Nicolae Iorga, părintele Lucaci aducea prestigiu ofertei şi invocările de prooroc din Biblie, acele vibraţi grave, metalice care se prăvăleau în stiflete ca o zuruitură de lanţuri. Acestă sbiciuire a sufletului românesc dela un capăt al ţârii la altul, necontenit, vreme de doi ani de zile, acest curs pripit de pedagogie naţionalistă care a împlinit multe lacune de conştiinţă şi a resuscitat instincte adormite, ne-a dat războiul. Istoriograful de mâine va descifra din vălmăşagul marilor frământări rolul mortului de astăzi.

Răsboiul însuş l'a aşezat pe tribunul de ieri într'o nouă postură de apărare, moşneagul a apucat drumul străinătăţii să strige occidentului protestarea noastră. El a răscolit atenţia publică în America, a organizat legiuni de voluntari români pe frontul italian a ţinut conferinţe în Elveţia, a rostit discursuri, a răspândit broşuri şi a radiat pretutindeni lumea în jurul cauzei româneşti. La Paris când se ţeseau firele congresului de pace figura lui vioaie era revărsată de-o lumină nouă. Latinitatea biruise şi fruntea-largă a acestui mag călător, mi-aduc aminte, pe urma unei cuvântări a italianului Ferrero, primise parcă un joc de lumini necunoscute încă. Era în frenezia triumfului, sorbea nectar la simpozionul idealului împlinit şl buzele i-se strângeau într'o linie dârzâ de pretor greco-roman smuls parcă dintr'un basso-relief din arcul de triumf al lui Titus-Vespasianus. O ceată de diplomaţi streini privea cu admiraţie făptura lui, care era cea mai perfectă: legitimaţie a descendenţei noastre, şi când un american l-a întrebat dacă şi Ardealul gândeşte la fel cu noi, părintele Lucaci i-a răspuns cu o demnitate calmă: „Fiţi liniştit, domnul meu, acolo unde sunt eu, acolo bate inima Ardealului”.

Avea atât de multă dreptate.

După biruinţă, întors acasă cu lacrimi în ochi se uita împrejur în lumea nouă şi în roiul cetelor recente de naţionalişti neofiţi, bătrânul schiţa un' zâmbet de indulgenţă. Vasile Lucaci nu avea'nimic de cerut, îl răsplătise Dumnezeu în visul lui şi-i era de ajuns.

Concepţia lui politică însă păstra aceeaş linie dreaptă, el, marele dărâmător de hotare cerea topirea graniţelor sufleteşti, dorea plivirea grabnică a buruienilor din trecut pentru deplina consolidare a acestei ţări pe care inima lui largă se obişnuise demult s'o iubească deopotrivă...

In plină acţiune l'a ţintuit boală pe patul de suferinţe. A fost oagonie lungă, o pulverizare lentă spre neant. Din toate părţile striga chiotul energiilor desrobite de el, în vreme ce moartea Iui se depăna discretă ca un psalm în surdină. Vasile Lucaci murea sărac într'un suburbiu din Satu-Mare şi când l'am văzut astăvară într'o căsuţă strâmtă— nu mai era decât craterul unui vulcan stins, de subt pleoape abia mai mijeau ultimile licăriri de jăratic.

Astăzi cărbunele s'a stins, — ochii părintelui s'au închis pe veci.

Pleacă dintre noi cel din urmă romantic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generaţiei de astăzi moştenire imaginea lui luminoasă,— darul cel mai trebuincios într'o vreme copleşită de o concepţie prea pozitivă.

Toate steagurile se apleacă în faţa acestui, sicriu, asupra căruia partidul poporului, al cărui spirit îndrumător a fost, aruncă prin rostul meu un bulgăr de ţărână.

 

 

Apus

 

Duminecă. — Nu-i nimeni pe alele,

Şi'n împietrită, pace vesperală,

Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,

Altarul ei, un strat de orchideie.

 

Muiat în blînda florilor sfială.

Jos, soarele s'a mai oprit să stţie,

Cele din urmă roşii curcubeie

Se frîng pe-o albă cruce: sepulcrală.

 

Apune-apol... Lin, una cîte una,

Vin umbrele peste copaci ~să cada,

Pîn'ce tîrziu din Ide răsare luna.

 

Luminaşi rece scaldă palmierii,

Cînd noi, ca doi eroi dintr'o baladă,

Sorbim imensul cîntec al tăcerii..

OCTAVIAN GOGA