Sâmbătă, 26 ianuarie 2019, papa Francisc a prezidat Sf. Liturghie în catedrala din Ciudad de Panama și a consacrat altarul lăcașului de cult după lucrările de renovare. La omilia Sfintei Liturghii, pontiful a făcut un comentariu la Evanghelia după Sf. Ioan cu dialogul dintre Isus și femeia samariteană la fântâna lui Iacob (4, 5-42).
”De o bucată de vreme încoace, nu de puține ori, pare să se fi instalat în comunitățile noastre o subtilă formă de oboseală, care nu are nimic de a face cu oboseala Domnului: este o ispită pe care o putem numi oboseala speranței”: a spus papa Francisc la predica Sfintei Liturghii prezidată sâmbătă, 26 ianuarie a.c., în catedrala din Ciudad de Panama, în cea de-a patra zi a călătoriei sale apostolice în Panama.
În cadrul Sfintei Liturghii, papa a consacrat altarul catedralei după lucrările de renovare de care a avut nevoie în ultimii ani lăcașul de cult dedicat Sfintei Fecioare Maria. Începută în 1608 și consacrată aproape două sute de ani mai târziu (1796), biserica este o bijuterie a stilului colonial. Afectată în 1882 de un cutremur devastator, a fost renovată mai târziu cu fonduri publice, iar în 2014 a fost ridicată la demnitatea de bazilică (”basilica minor”).
Imaginea Maicii Domnului, venerată în catedrală cu titlul de ”Santa Maria La Antigua”, a fost adusă în Panama de conchistadorii spanioli în 1510 din catedrala Seviliei. Fecioara Maria este reprezentată în picioare și purtându-l pe Pruncul Isus pe brațul stâng, în timp ce în mâna dreaptă ține un trandafir. În 2001, icoana mariană a fost declarată ”Patroana Republicii Panama” și este venerată anual pe 9 septembrie.
Referințele la evenimentul consacrării altarului au stat la începutul și la încheierea omiliei Sfântului Părinte. ”În primul rând”, a spus papa la începutul omiliei de la Sf. Liturghie de astăzi, ”vreau să-l felicit pe arhiepiscop care, pentru prima dată după aproape șapte ani, a reușit să se întâlnească cu mireasa sa, cu această biserică, provizorie în tot acest timp. Vreau să-l felicit și pentru munca depusă în vederea acestei întâlniri. Vreau să mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă această întâlnire, autorităților și întregului popor al lui Dumnezeu, pentru tot ceea ce ați făcut pentru ca arhiepiscopul să se poată întâlni cu poporul său nu într-o casă împrumutată, ci în casa lui. Vă mulțumesc!”
La finalul omiliei, Sfântul Părinte a revenit la bucuria acestui moment. Faptul că, după ani buni de renovare, catedrala își deschide din nou ușile nu este ”un eveniment de puțină importanță”. Catedrala ”a simțit trecerea anilor, ca o martoră credincioasă a istoriei acestui popor, și cu ajutorul și munca multora, a vrut să-și dăruiască din nou frumusețea sa. (...) O catedrală spaniolă, indiană și afro-americană devine astfel catedrala panameză, a celor de ieri, dar și a celor de astăzi care au făcut-o posibilă. Ea nu mai aparține doar trecutului, dar e frumusețe a prezentului. (...) Fraților, să nu lăsăm să ne fie furată speranța pe care am moștenit-o, frumusețea pe care am moștenit-o de la părinții noștri! Ea să fie rădăcină vie și roditoare care să ne ajute să facem în continuare frumoasă și profetică istoria mântuirii pe aceste ținuturi!”
Consacrarea altarului, o ceremonie pe care programul călătoriei o stabilise inițial ca eveniment de sine stătător, a devenit, după cum a recunoscut chiar Sfântul Părinte la începutul omiliei, o bună ocazie de întâlnire în catedrală cu preoții, persoanele consacrate și reprezentanții mișcărilor bisericești din Panama. În omilia sa, papa a făcut o amplă meditație despre ”oboseala” lui Isus care se apropie de fântâna lui Iacob și de ”oboseala” discipolilor săi de astăzi, chemați să-și reînnoiască elanul apostolic într-o societate supusă cu repeziciune unor schimbări epocale.
Papa se află în Panama în perioada 23-27 ianuarie 2019 cu ocazia Zilei mondiale a tineretului. Din agenda de sâmbătă a călătoriei sale apostolice, menționăm de asemenea, prânzul cu un grup de tineri pelerini la Seminarul Sfântul Iosif (San José) din Ciudad de Panama și, la ora locală 18.30 (01.30 ora României), Veghea de rugăciune pentru Ziua mondială a tineretului în parcul ”San Juan Pablo II – Metro Park”.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Francisc în catedrala din Ciudad de Panama, despre dialogul dintre Isus și femeia samariteană la fântâna lui Iacob (In 4, 5-42):
«Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a așezat la fântână. Era pe la ceasul al șaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: Dă-mi să beau!» (in 4,6-7).
Evanghelia pe care am ascultat-o nu ezită să ni-l prezinte pe Isus obosit de drum. La amiază, când soarele își face simțită toată forța și puterea, îl găsim la fântână. Simțea nevoia să-și potolească și să-și îndestuleze setea, să-și revigoreze pașii, să recupereze puterile ca să-și continue misiunea.
Discipolii au trăit în prima persoană ceea ce însemna dăruirea și disponibilitatea Domnului în a duce Vestea cea bună celor săraci, în a ușura inimile rănite, a proclama eliberarea celor închiși și libertatea celor asupriți, a mângâia pe cel în suferință și a proclama un an de har pentru toți (cf. Is 61, 1-3). Toate acestea sunt situații care îți iau viața și energiile; și ”nu s-au cruțat” în a ne dărui atâtea momente importante în viața Învățătorului, unde chiar și umanitatea noastră poate să întâlnească un cuvânt de Viață.
Obosit de drum
Este oarecum ușor pentru imaginația noastră, care este compulsiv obsedată de eficiență, să contemple și să intre în comuniune cu activitatea Domnului, dar nu întotdeauna știm sau putem să contemplăm și să însoțim ”oboselile Domnului”, ca și cum acestea nu ar fi o realitate a lui Dumnezeu. Domnul a obosit, iar în această oboseală își găsesc loc atâtea oboseli ale popoarelor noastre și ale oamenilor noștri, ale comunităților noastre și ale tuturor celor care sunt osteniți și asupriți (cf. Mt 11,28).
Cauzele și motivele care pot provoca oboseala drumului în noi, preoți, consacrați și consacrate, membri ai mișcărilor laicale, sunt multiple: de la lungile ceasuri de muncă ce lasă un timp restrâns pentru mâncare, odihnă, rugăciune și prezența în familie, până la condițiile ”toxice” de muncă și afective care duc la epuizare și ostenesc inima; de la dăruire simplă și cotidiană, până la povara de rutină a celui care nu găsește gust, recunoaștere sau susținere pentru a înfrunta necesitățile de fiecare zi; de la obișnuitele și previzibilele situații complicate, până la stresantele și îngrijorătoarele ceasuri de încordare. O gamă întreagă de greutăți de suportat.
Ar fi imposibil să încercăm să cuprindem toate situațiile care fărâmițează viața celor consacrați, dar în toate simțim nevoia urgentă de a găsi o fântână care să potolească și să îndestuleze setea și oboseala drumului. Toate cer, ca un strigăt mut, o fântână de la care să plecăm mai departe.
De o bucată de vreme încoace, nu de puține ori, pare să se fi instalat în comunitățile noastre o formă subtilă de oboseală, care nu are nimic a face cu oboseala Domnului. Este vorba de o ispită pe care am putea să o numim oboseala speranței. Este acea oboseală care apare atunci când, după cum am citit în Evanghelie, razele soarelui cad ca plumbul și fac ceasurile insuportabile, și o fac cu o asemenea intensitate încât nu-ți permite să mergi mai departe sau să privești înainte. Ca și cum toate ar deveni confuze. Nu mă refer la ”oboseala specială a inimii” (Sf. Ioan Paul al II-lea, enc. Redemptoris Mater, 17; cf. exort. ap. Evangelii gaudium, 287) a celui care, ”bucăți” din cauza muncii, la sfârșitul zilei reușește să arate un zâmbet senin și recunoscător; ci la cealaltă oboseală, care se naște în fața viitorului când realitatea ”îți dă palme” și pune la îndoială puterile, resursele și practicabilitatea misiunii în această lume care atât de mult se schimbă și pune în discuție.
Este o oboseală paralizantă. Apare atunci când te uiți înainte și nu știi cum să reacționezi în fața intensității și incertitudinii schimbărilor prin care trecem ca societate. Aceste schimbări par nu doar să pună în discuție modalitățile noastre de exprimare și de angajare, obișnuințele și atitudinile noastre în fața realității, dar, în multe cazuri, par să pună la îndoială practicabilitatea însăși a vieții religioase în lumea de astăzi. Chiar repeziciunea acestor schimbări poate să ducă la imobilizarea oricărei alegeri și opinii, și ceea ce putea să fie semnificativ și important în alte timpuri, pare să nu mai aibă spațiu.
Frați și surori, oboseala speranței se naște din constatarea unei Biserici rănite de păcatul său și care, de multe ori, nu a știut să asculte atâtea strigăte în care se ascundea strigătul Învățătorului: ”Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27, 46).
În acest fel, ne putem obișnui să trăim cu o speranță obosită în fața viitorului nesigur și necunoscut, și acest lucru face să-și găsească loc un pragmatism cenușiu în inima comunităților noastre. Aparent, toate par să meargă normal, dar în realitate credința se consumă și se ruinează. Neîncrezători față de o realitate pe care nu o mai înțelegem sau în care credem că nu mai este loc pentru propunerea noastră, putem oferi ”cetățenie” unei erezii dintre cele mai rele cu putință în epoca noastră: a gândi că Domnul și comunitățile noastre nu mai au nimic de spus sau de dat în această nouă lume pe cale de formare (cf. exort. ap. Evangelii gaudium, 83). Atunci, se întâmplă ca ceea ce într-o zi s-a născut pentru a fi sare și lumină a lumii, să ajungă să-și ofere cea mai proastă versiune.
Dă-mi să beau!
Oboselile drumului vin din urmă și se simt. Că ne place sau nu, ele există, și este bine să avem aceeași îndrăzneală pe care a avut-o Învățătorul pentru a spune: ”Dă-mi să beau!” (In 4, 7). Cum s-a întâmplat femeii samaritene și se poate întâmpla fiecăruia dintre noi, nu vrem să ne potolim setea cu o apă oarecare, ci cu acel ”izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică” (v. 14). După cum știa bine femeia din Samaria care ducea ani la rând recipientele goale ale iubirilor eșuate, știm că nu orice cuvânt ne poate ajuta să recuperăm puterile și profeția în misiune. Nu orice noutate, oricât ar părea de seducătoare, poate să ușureze setea. Știm, după cum ea știa bine, că nici chiar cunoașterea religioasă, justificare anumitor alegeri și tradiții trecute sau prezente, nu ne face întotdeauna rodnici și pasionați ”adoratori în duh și adevăr” (v. 23).
”Dă-mi să beau!” este ceea ce cere Domnul și este ceea ce ne cere nouă să spunem. Spunând aceasta, noi deschidem ușa speranței noastre obosite pentru a ne întoarce fără teamă la fântâna pe care se întemeiază prima iubire, când Isus a trecut pe drumul nostru, ne-a privit cu milostivire, ne-a cerut să-l urmăm; spunând aceasta, recuperăm memoria acelui moment în care ochii săi s-au întâlnit cu ochii noștri, momentul în care ne-a făcut să simțim că ne iubea, și nu doar de o manieră personală, ci și comunitară (cf. Omilie la Veghea Pascală, 19 aprilie 2014). A spune ”Dă-mi să beau!” înseamnă a ne întoarce pe urmele pașilor noștri și, în fidelitate creativă, să ascultăm cum Spiritul nu a creat o operă anume, un plan pastoral sau o structură de organizat, dar că, prin atâția ”sfinți de la ușa de-alături” – printre care găsim tați și mame fondatori ai institutelor voastre, episcopi și parohi care au știut să pună pe temelii solide comunitățile lor, deci prin acești sfinți ”de la ușa de-alături” – a dat viață și oxigen unui anumit context istoric care părea să se sufoce și să strivească orice speranță și demnitate.
”Dă-mi să beau!” înseamnă a avea curajul de a se lăsa purificați și de a recupera partea cea mai autentică a carismelor noastre originare – care nu se raportează numai la viața religioasă, ci la întreaga Biserică – și a vedea prin care modalități se pot exprima astăzi. Este vorba nu doar de a ne uita cu gratitudine la trecut, ci de a merge în căutarea rădăcinilor inspirației sale și a le lăsa să vibreze din nou cu tărie printre noi (cf. Papa Francesco – Fernando Prado, ”La forza della vocazione”, Bologna 2018, 42-43).
”Dă-mi să beau!” înseamnă a recunoaște că avem nevoie ca Spiritul Sfânt să ne transforme în bărbați și femei care își aduc aminte de o întâlnire, de o trecere, de trecerea salvifică a lui Dumnezeu; [în bărbați și femei] care au încrederea că, după cum a făcut ieri, la fel va continua să facă mâine: ”A merge la rădăcină ne ajută fără îndoială să trăim de o manieră adecvată prezentul și să-l trăim fără teamă. Este necesar să trăim fără teamă, răspunzând vieții cu pasiunea de a fi angajați în istorie, cufundați în lucruri. Este o pasiune de îndrăgostit” (ibid., 44).
Speranța obosită va fi vindecată și se va bucura de acea ”oboseală specială a inimii” când nu se va teme să se întoarcă la locul primei iubiri și va reuși să întâlnească, în periferiile și provocările care astăzi se prezintă înaintea noastră, aceeași cântare, aceeași privire care a trezit cântarea și privirea părinților noștri. În acest fel vom evita pericolul de a porni de la noi înșine și vom abandona autocompătimirea obositoare pentru a întâlni ochii cu care Cristos astăzi continuă să ne caute, continuă se ne privească, să ne cheme și să ne invite la misiune, după cum a făcut cu ocazia acelei prime întâlniri, la întâlnirea cu prima iubire.
*
Nu mi se pare un eveniment de puțină importanță faptul că această catedrală redeschide porțile după un timp îndelungat de restaurare. A simțit trecerea anilor, ca o martoră credincioasă a istoriei acestui popor și, cu ajutorul și munca multora, a vrut să ne dăruiască din nou frumusețea sa. Mai mult decât o reconstrucție formală, care încearcă mereu să se întoarcă la un original trecut, a căutat să răscumpere povara anilor să regăsească frumusețea anilor deschizându-se să ofere ospitalitate la toată noutatea pe care putea să i-o ofere prezentul. O catedrală spaniolă, indiană și afro-americană devine astfel catedrala panameză, a celor de ieri, dar și a celor de astăzi care au făcut-o posibilă, celor care au făcut posibil acest fapt. Nu mai aparține doar trecutului, ci este frumusețe a prezentului. Astăzi este din nou locaș care stimulează la a reînnoi și a alimenta speranța, la a descoperi cum frumusețea de ieri devine temelie pentru a construi frumusețea de mâine.
Așa lucrează Domnul. Nu, oboselii speranței, da, oboselii speciale a inimii, pe care ducem mai departe zi de zi ceea ce i-a fost recomandat în privirea primei iubiri.
Fraților, să nu lăsăm să ne fie furată speranța pe care am moștenit-o, frumusețea pe care am moștenit-o de la părinții noștri! Ea să fie rădăcină vie și roditoare care să ne ajute să facem în continuare frumoasă și profetică istoria mântuirii pe aceste ținuturi!
A. Dancă
