Daniel are 14 ani, locuieşte în Milano, Italia, şi se află într-o stare vegetativă persistentă încă de la vârsta de 4 ani, când aproape s-a înecat în urma unui incident. Viaţa familiei sale nu mai este aceeaşi din acel moment. „Daniel nu mai fuge, nu mai vorbeşte, nu mai râde, însă prin ochii lui albaştri comunică”, explică părinţii lui. După ce legea eutanasierii minorilor a fost aprobată în Belgia, mama lui Daniel, a spus că „disperarea şi nu iubirea” ar putea să determine o persoană să ceară moartea unei persoane iubite.
„Primul lucru care îmi vine în minte este acela că aici nu este vorba de un act de iubire, aşa cum se sugerează de multe ori. Eu cred că disperarea este cea care le determină pe aceste persoane să ceară moartea fiilor, deoarece îi vede suferind şi nu mai au speranţă… Eu cred că iubirea te face să fi alături de persoana pe care o iubeşti, chiar dacă uneori îţi vine să spui că nu mai poţi. Eu văd iubirea în comportamentul fiilor mei, a soţului meu pe nu l-am văzut niciodată să-şi iasă din fire în ultimii 10 ani. Aceasta este iubirea! Disperarea conduce la cererea morţii. În acest caz contează foarte mult propaganda, deoarece nu se spune că există medicamente care le permit acestor copii să nu sufere. Când am citit ştirea că au aprobat această lege am văzut şi că aceştia trebui să fie conştienţi de ce li se va întâmpla: îi vor informa că doresc să-i ucidă? Acest lucru mi se pare cu adevărat inuman…”
Aţi spus că un tsunami a lovit familia dvs. după incidentul în care Daniel era să se înece şi în urma căruia a rămas în starea vegetativă persistentă…
„Da, atunci Daniel avea 4 ani, Donata avea 11, iar Ştefan 17. Timp de 8 luni am stat cu Daniel în spital, fără întrerupere, iar aceşti copii s-au trezit dintr-odată fără fratele care era pentru ei lumina ochilor, dar s-au trezit şi fără familie, deoarece soţul meu fugea înainte şi înapoi de la spital. Atunci am ne-am spus că dintr-o tragedie nu trebuie să facem să vină alte două tragedii, de aceea am făcut tot posibilul să fim alături de ei, să mergem la partidele lor de fotbal şi de volei, chiar şi să ne rugăm împreună. Chiar dacă, în aceste cazuri, rugăciunea este o rugăciune disperată în care spui: «Doamne, nu înţeleg…»”.
A fost o încercare şi pentru credinţa dvs.?
„Categoric. Cineva mi-a spus: «bine că măcar sunteţi credincioşi»… Nu, categoric nu, deoarece credinţa este cu atât mai mult pusă la îndoială în faţa suferinţei unui inocent… tu ştii că în Evanghelie scrie că tot ce se întâmplă Dumnezeu permite, de aceea te întrebi: «Doamne, nu puteai să intervii?». Trebuie să spun că, în acele momente de durere, am fost alături unii faţă de ceilalţi”.
În interviul pe care l-a acordat pentru Radio Vatican, mama lui Daniel a spus că un aport foarte important l-au avut voluntarii şi parohia care le-au fost alături şi au făcut ca ei să nu se simtă abandonaţi şi să revină la o viaţa relativ normală. De asemenea, aceasta a mai spus că, probabil, eutanasierea copiilor este propusă pentru ca societatea să nu mai fie obligată moral să sprijine aceste familii. Nu în ultimul rând, aceasta a spus că istoria familiei sale este istoria unei familii fericite care aşteaptă să se adune în jurul lui Daniel, să râdă, să stea împreună.
În Mesajul trimis recent Academiei Pontificale pentru Viaţă, Papa Francisc spunea că este adevărat că sănătatea este „o valoare importantă”, însă aceasta nu determină „valoarea unei persoane”, după cum nu reprezintă de la sine o garanţie a fericirii. Fericirea „poate exista chiar şi în prezenţa unei sănătăţi şubrede”, iar cel mai grav neajuns pe care-l îndură persoanele bolnave nu este slăbirea organismului sau dizabilitatea care poate decurge din aceasta, ci abandonarea, excluderea, neacordarea iubirii. Acestei căderi i se opune familia, învăţătoare a primirii şi a solidarităţii, în care suntem învăţaţi „să nu cădem în individualism şi să armonizăm eu-l cu noi-ul”. Tot în familie suntem învăţaţi că „pierderea sănătăţii nu este un motiv pentru a discrimina unele vieţi omeneşti”.
O societate este cu adevărat primitoare, încheia Papa Francisc, atunci când recunoaşte că viaţa este preţioasă chiar şi la bătrâneţe, în dizabilitate, în boală gravă şi chiar când este pe punctul de a se stinge. O societate este cu adevărat alături de noi când ne învaţă că vocaţia împlinirii umane nu exclude suferinţa ci, dimpotrivă, ne învaţă să vedem în persoana bolnavă şi suferindă un dar pentru întreaga comunitate.
Sursa:ro.radiovaticana.va
