"Pastoraţia urbană" a papei Francisc
De Armando Matteo
În audienţa de miercuri, 6 noiembrie 2019, papa Francisc a revenit asupra unei teme foarte îndrăgite de el: cea a raportului credincioşilor cu oraşul. A făcut asta punând în frumoasă evidenţă ceea ce am putea defini "strategia" vestirii Evangheliei utilizată de Paul la Atena. Cuvintele pontifului sunt aşa de pertinente încât este bine să le prezentăm direct: "Paul alege să intre în familiaritate cu cetatea şi astfel începe să frecventeze locurile şi persoanele mai semnificative. Merge la sinagogă, simbol al vieţii de credinţă; merge în piaţă, simbol al vieţii citadine; şi merge la Areopag, simbol al vieţii politice şi culturale. Întâlneşte iudei, filozofi epicureici şi stoici, şi mulţi alţii. Întâlneşte toţi oamenii, nu se închide, merge să vorbească tuturor oamenilor. În acest mod Paul observă cultura, observă ambientul din Atena «pornind de la o privire contemplativă» care descoperă «pe acel Dumnezeu care locuieşte în casele sale, pe străzile sale şi în pieţele sale» (Evangelii gaudium, 71). Paul nu priveşte cetatea Atenei şi lumea păgână cu ostilitate ci cu ochii credinţei".
După această fericită reconstruire a apostolatului paulin, pontiful îndreaptă gândul său spre noi credincioşii din al treilea mileniu, locuitori din forte multele "Atena" noi răspândite pe glob, punându-ne întrebări "cu privire la modul nostru de a privi oraşele noastre: le observăm cu indiferenţă? Cu dispreţ? Sau cu credinţa care recunoaşte pe fiii lui Dumnezeu în mijlocul mulţimilor anonime?".
Tocmai o astfel de dublă posibilitate reală de privire asupra oraşului - cu indiferenţă/dispreţ, pe de o parte, cu credinţa, pe de altă parte - este ceea ce se află cu adevărat la inima papei Francisc: într-adevăr, numai înlăturând-o pe prima sunt posibile, pentru credincioşi, gânduri şi gesturi realmente în măsură să vestească şi să transmită bucuria Evangheliei, de care fiinţa umană are nevoie întotdeauna pentru o viaţă deplină.
Mai în general, trebuie recunoscut că problema posturii corecte cerute credincioşilor faţă de ţesuturile urbane este temă cu adevărat centrală în magisteriul papei Francisc: se găseşte în inima lui Evangelii gaudium, revine în mod destul de explicit în contextul reflecţiei ample despre "pastoraţia urbană" şi destul de recent a devenit centrală în colocviile sale cu credincioşii din dieceza sa - dieceza de Roma -, solicitaţi constant întocmai să pună raportul cu oraşul în centrul reflecţiei lor şi al programării pastorale.
Şi tocmai aceste observaţii iniţiale ne confirmă bunătatea gândirii pe care am vrea s-o dezvoltăm aici: o teologie care vrea să fie cu adevărat în slujba evanghelizării trebuie să asume tot mai mult forma unei teologii urbane, a unei gândiri credincioase adică una care să ştie să ajute comunitatea creştină să înveţe de fiecare dată din nou să privească realitatea oraşului cu ochii credinţei, depăşind tentaţia de a se adresa ei cu indiferenţă sau cu dispreţ, totuşi fără a minimaliza chiar o astfel de tentaţie.
Tocmai parafrazând un gând al papei Francisc, ceea ce teologia catolică este chemată să dezvolte în inima credincioşilor este un soi de cetăţenie mistică. Aşa cum nu este complet imediat şi simplu să se recunoască în celălalt care stă în faţa mea un frate, fiu iubit al Tatălui, dar întocmai este nevoie de "o fraternitate mistică, contemplativă, care ştie să privească la măreţia sacră a aproapelui, care ştie să-l descopere pe Dumnezeu în fiecare fiinţă umană" (Evangelii gaudium, 92), în acelaşi timp, pentru a nu ne lăsa capturaţi de indiferenţă şi de ostilitate faţă de oraş, credincioşii au nevoie şi de o locuire mistică a spaţiului urban, o locuire contemplativă, care să ştie să-l descopere încontinuu pe Dumnezeu care locuieşte în case, pe străzi, în pieţe: "Prezenţa lui Dumnezeu însoţeşte căutarea sinceră pe care persoane şi grupuri o fac pentru a găsi sprijin şi sens vieţii lor. El trăieşte printre cetăţeni promovând solidaritatea, fraternitatea, dorinţa de bine, de adevăr, de dreptate. Această prezenţă nu trebuie să fie fabricată, ci descoperită, dezvăluită. Dumnezeu nu se ascunde de cei care îl caută cu inimă sinceră, deşi o fac pe bâjbâite, în mod imprecis şi difuz" (Evangelii gaudium, 71).
Într-adevăr, în acelaşi mod în care cotidianitatea dă mărturie destul de amar cât este de complex a dezvolta acea "fraternitate mistică" de care istoria noastră are aşa de mult nevoie, noi trebuind să asistăm în fiecare zi la spectacolul infernal de umani care îşi închid inima lor şi spaţiile lor altor umani, în aceeaşi măsură o privire atentă asupra urbanului contemporan ne instruieşte suficient că nu este, pentru credincioşii din această oră a istoriei, deloc simplă asumarea acelei "cetăţenii mistice", care să poată într-adevăr să învingă tentaţia de a privi cu indiferenţă şi cu dispreţ la realitatea oraşului, observând dimpotrivă în ea mereu prezenţa discretă dar adevărată a lui Dumnezeu.
De fapt, pentru o primă apropiere de urbanul contemporan vin imediat în minte câteva cuvinte ale neuitatului episcop Tonino Bello. Cu privire la experienţa realizată cu Conciliul al II-lea din Vatican, el obişnuia spună: "Biserica s-a trezit ca dintr-un somn lung şi şi-a dat seama că oraşul, vechiul său coleg de cort, a plecat". Şi aşa este: Conciliul, în largă măsură, a fost tocmai conştientizarea că oraşul, vechiul coleg de cort al Bisericii, a plecat. Nu mai este acolo unde eram obişnuiţi să-l găsim.
La cincizeci de ani de la acel eveniment şi la atâţia ani de când Bello a rostit acele cuvinte, trebuie să recunoaştem că astăzi Biserica nu numai că nu mai găseşte în oraş un coleg al său de cort şi că nu mai este deci acolo unde s-a imaginat mereu că era, cât mai degrabă că oraşul vorbeşte o limbă şi respiră o cultură care comunităţii creştine par să provină dintr-o altă lume, dintr-un alt univers. În această privinţă nu se poate să nu cităm un pasaj destul de incisiv al papei Francisc, scris în continuitate cu Sinodul despre noua evanghelizare din 2012: "Noi culturi continuă să se genereze în aceste enorme geografii umane unde creştinul nu mai obişnuieşte să fie promotor sau generator de sens, ci care cere de la ele alte limbaje, simboluri, mesaje şi paradigme care oferă noi orientări de viaţă, adesea în contrast cu Evanghelia lui Isus. O cultură inedită palpită şi se proiectează în oraş" (Evangelii gaudium, 73).
Oraşul nu mai este acolo unde ne aşteptam că era, adică alături de Biserică, drept coleg de cort; mai mult, oraşul nu mai vorbeşte limba din totdeauna: este locuită de şi proiectează o cultură inedită, o cultură care nu numai că nu mai are în discursul creştin referinţa sa generativă, ci care dimpotrivă adesea apare în contrast direct cu Evanghelia lui Isus.
Şi totuşi, acest oraş îndepărtat, "barbar", opozant, nu poate să nu fie cu adevărat la inima credincioşilor, nu numai pentru că - şi acest lucru este valabil în prezent mai mult decât în orice alt moment al istoriei - destinul umanului este strâns legat cu destinul urbanului; dar mai ales pentru că Dumnezeu nu a părăsit un astfel de oraş, deşi în noua sa configuraţie faţă de vechiul coleg cu Biserica.
Şi aici se înţelege şi pentru ce în Evangelii gaudium, prima parte a capitolului al doilea - dedicat de Francisc Câtorva provocări ale lumii actuale - are aproape ca o împlinire a sa secţiunea dedicată Provocărilor culturilor urbane. Biserica în ieşire, în centrul viselor şi al semnelor pontifului, este o Biserică în ieşire spre oraş. Spre acest oraş!
A trăi astăzi misiunea Bisericii, care este mereu aceea a vestirii bucuriei Evangheliei, de a face dorită de toţi întâlnirea cu Domnul Isus, din care derivă adevărata bucurie, aşadar va trebui să semnifice confruntarea cu provocările oraşului, mai precis cu acea îndepărtare a sa faţă de vechile noastre hărţi geografice, cu acea înstrăinare a sa faţă de limbajul/cultura din trecut, cu acea conflictualitate a sa tot mai decisă cu Evanghelia lui Isus. Şi credincioşii trebuie să menţină mereu vie conştiinţa că Dumnezeu este deja în acest oraş, dând formă şi viaţă unei adevărate cetăţenii mistice.
Totuşi credem că nu este vorba de o acţiune uşoară şi nici imediată, căreia tocmai o teologie urbană poate să dea o contribuţie importantă. Apoi, aceasta din urmă va găsi în următoarele cuvinte ale papei Francisc nucleul său fondator: "Este necesar să se ajungă acolo unde se formează noile relatări şi paradigme, să se ajungă cu Cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului oraşului" (Evangelii gaudium, 74).
Aşadar aceasta este teologia de care are nevoie astăzi evanghelizarea: o inteligenţă credincioasă care să lumineze cu cuvântul lui Isus sufletul oraşului, totuşi fără a minimaliza "noutatea" sa radicală, izvor desigur depărtat al acelei posibile atitudini de indiferenţă şi de ostilitate din partea credincioşilor faţă de el; totuşi, atitudine care va trebui să fie rezolvată în mod hotărât în favoarea unei priviri de credinţă.
(După L'Osservatore Romano, 14 noiembrie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
