Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Creierul și inima - în viața de credință

 
Creierul și inima - în viața de credință
  • 03 Oct 2019
  • 3029

Cu prilejul festivității de inaugurare a noului an universitar la Facultatea de Teologie Greco-Catolică aș dori să vă împărtășesc o dilemă „teologică” a cărei rezolvare am căutat-o pe parcursul mai multor ani: „În credință cât trebuie să mă implic cu creierul și cât cu inima?”.

În rezolvarea dilemei am trecut prin câteva etape. Prima etapă i-a aparținut inimii. Îmi amintesc cum, în perioada liceului, găsindu-ne în perioada de persecuție a Bisericii, ne întâlneam un mic grup de credincioși la noi în casă, seara, și rosteam devoțiunea numită „Un ceas cu Isus”. Parcă aud glasul mamei cum citea, cu mult suflet, despre cum Isus a fost lovit, scuipat, batjocorit. Mă emoționam și simțeam o adâncă compasiune pentru suferințele lui Isus. Cred că și eu, ca persoană, eram un tip sensibil și mă regăseam în trăirile religioase. De asemenea, îmi mai amintesc cum, în serile de iarnă în care se sista curentul electric, o ascultam pe mama cântându-ne colinde. (De precizat aici, referitor la transmiterea credinței dinspre părinți spre copii, faptul că, în timp ce mă implicau în rugăciunea concretă, făcută cu inima, m-au trimis și la orele de cateheză).

A doua etapă a fost cea a creierului. Crescând și citind, căutând să mă luminez (la care se adaugă faptul că eram băiat iar bărbații se consideră a fi mai mult raționali și mai puțin sentimentali), am considerat că credința nu se poate reduce la niște sentimente subiective, la niște stări de dulcegărie devoțională. Astfel, m-am înscris la Teologie la Blaj și apoi la Roma, pentru a mă lumina prin rațiune și cunoaștere. La Roma aveam printre colege câteva călugărițe mediteraneene, latine, cu o spiritualitate mult mai dezinvoltă și mai expansivă decât cea răsăriteană a mea, și care destul de des repetau cu multă încărcătură emoțională: „Isus este prietenul meu. Isus mă iubește și eu îl iubesc!”. Un profesor de istorie, celibatar, mai ursuz și poate ușor misogin, replica uitându-se în urma lor: „Niște exaltate! Dumnezeu nu ne va judeca după un criteriu atât de instabil ca iubirea, ci dacă am făcut sau nu ce trebuia; dacă ne-am făcut datoria!”. Și așa a intrat în viața mea spirituală noțiunea de datorie. Tocmai atunci m-am întors de la Roma și am fost numit profesor la teologie la Blaj. În privința misiunii mele și a relației cu studenții gândeam cam așa: „Eu am datoria de a preda, ei au datoria să învețe!”. Nimic mai mult. Fiecare își face datoria, adică face ceea ce trebuie. Nu am trecut dincolo de hotarele datoriei. Nu am luat în calcul relațiile umane și nu am investit în ele. Și nu am avut succes. La un moment dat am predat teologie ecumenică. Le-am zis studenților: „Aveți aici Îndreptarul ecumenic din 1993. Citiți acolo despre cine, când, unde și în ce împrejurări ecumenice cineva se poate boteza, cununa, împărtăși!”.

Însă, în ultima vreme, am început să redescopăr dimensiunea inimii în teologie. Totul a plecat de la cursul de Omiletică, disciplină ce tratează despre arta de a predica. Acolo se precizează clar că predica are misiunea de a convinge mintea și de a mișca inima, că se adresează minții și inimii, adică omului întreg. Tatăl meu, preot, îmi reproșa mereu că predicile mele sunt aidoma unor lecții, că prezintă o înșiruire de informații, dar că nu ating inimile. Astfel, citind literatură de specialitate despre omiletică dar și despre rețetele vorbitului în public, am înțeles tot mai mult că noi nu îl predicăm pe Hristos unor creiere, ci unor oameni cu inimă. Am început să pun inimă în ceea ce fac. Studenții parcă au început să mă îndrăgească. Am devenit eu însumi îndrăgostit de teologie. Acum știu că Patrologia nu e numai o disciplină la care trebuie să înveți anii nașterii și anii morții unor Sfinți Părinți ai Bisericii trecuți, anonimi și anoști, ci e o disciplină la care înveți despre prieteni (Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz), despre frați și surori (Vasile cel Mare și Macrina; Benedict și Scolastica), despre familii sfinte (familia mare și sfântă a Sf. Vasile cel Mare) și despre oameni care au suferit și au murit pentru Hristos. Acum știu că a învăța Teologie Simbolică nu înseamnă doar a cunoaște explicația simbolică a unor gesturi bisericești, ci a trăi semnificația profundă a unor ritualuri precum deschiderea ușilor iconostasului la începutul Sfintei Liturghii care exprimă deschiderea brațelor părintești ale lui Dumnezeu. Acum știu că Teologia Ecumenică înseamnă profunda durere pentru situația de ruptură și dorința arzătoare de unire.

Aceasta a fost dilema mea și acesta este stadiul la care am ajuns în studiul frumoasei științe a teologiei: nu poți realiza nimic profund și autentic fără pasiune, fără entuziasm.

pr. dr. Anton Rus