Duminica a XI-a după Rusalii, a datornicului nemilostiv
Până acum ucenicii au avut ocazia să vadă puterea Fiului lui Dumnezeu care potolește furtuna, alungă diavolii, vindecă bolnavii. De toate acestea ucenicii sunt bucuroși și dau mărire lui Dumnezeu împreună cu mulți dintre cei care asistă la aceste minuni. Isus însă îi avertizează să nu se bucure atât de mult de puterea pe care o primesc, ci mai degrabă de faptul că numele lor sunt scrise în Împărăția Cerurilor. Evanghelia de astăzi este despre ierarhia bucuriilor din viața noastră și despre sensul lor profund. La fel ca cele ale ucenicilor, și numele noastre sunt scrise in Împărăția Cerurilor din momentul în care prin botez primim răscumpărarea. Fiul lui Dumnezeu a luat asupra lui păcatele noastre și pedeapsa pe care noi o meritam. Murind pentru noi și înviind a treia zi ne-a deschis cale către Cer. Prin taina botezului toți ne împărtășim din acest imens dar.
Evanghelia de astăzi ne dezvăluie în chip tainic în ce fel numele noastre sunt scrise în Ceruri și ce implică pentru noi acest lucru. Se vorbește de o sumă imensă, imposibil de plătit, și asta este datoria noastră, a tuturor. Îndurarea și iubirea lui Dumnezeu șterg datoria păcatului și este momentul în care începem să facem parte din Împărăție. Acest lucru implică însă din partea noastră și obligația de a face proprie acestă lege a iubirii și a îndurării care domnește în Împărăție. Fiind de acum fii, suntem chemați să iertăm și noi, asemeni Tatălui, greșelile semenilor noștri. Nu o dată, nu de două ori, ci tot timpul, cam asta însemnând de fapt de șaptezeci de ori câte șapte. Iertarea trebuie să fie legea ce guvernează viața noastră în Împărăția Cerurilor. Bineînțeles avem precum datornicul nemilostiv, posibilitatea de a refuza, de a primi iertarea fără a o oferi și noi, însă asta înseamnă să ne renegăm Tatăl, să renegăm statutul nostru de fii și implicit să alegem o altă Împărăție. Refuzând logica iertării o refuzăm nu doar pentru alții ci și pentru noi, și revenim atunci la vechile noastre datorii imposibil de plătit. Cam asta e logica iadului; restul sunt doar variațiuni pe aceeași temă și nu-l putem acuza pe Dumnezeu de nimic, fiindcă noi facem jocurile. Pe lângă faptul că a încerca doar să primești iertarea fără a o și dărui echivalează cu a încerca doar să inspiri refuzând să mai și expiri și deci cu o sufocare cât se poate de reală, există și atâta meschinărie în toata această logică. O meschinărie pe care o percepem cu toții foarte bine, tocmai pentru că e vorba de o poveste care pare să nu ne privească. În schimb, tocmai când suntem mai indignați de comportamentul datornicului nemilostiv, ne dăm seama că parabola este despre noi. Noi suntem cei cărora Dumnezeu ne-a iertat atât de mult și tot noi cei care cu atâta greutate dăruim iertarea semenilor noștri și am vrea mai degrabă să-i vedem pedepsiți, umiliți, în fața noastră sau a altora pentru ceea ce ne-au făcut. Din fericire pe lângă taina botezului, Isus ne-a lăsat și taina iertării păcatelor. Și atunci ori de câte ori citim parabola de astăzi și ne trezim iarăși și iarăși ca e vorba și despre noi, avem șansa să ne reîntoarcem la Stăpânul nostru al tuturor pentru a reintra în logica iertării și a îndurării atât pentru noi cât și pentru ceilalți.
De multe ori e nevoie de multă rugăciune pentru a ierta, fiindcă iertarea depășește puterile noastre umane. În rugăciune, vorbind cu Domnul, primim harul aducerii aminte. Ne aducem aminte că Domnul este răstignit pe cruce și cuiele din palme și din picioare le-am bătut și noi cu păcatele noastre. El însă ne privește cu aceiași ochi iubitori cu care l-a privit pe Petru după trădare. Privirea aceea plină de iubire poposește asupra noastră și asupra celorlalți fii ai Lui. La picioarele Crucii îi putem intrezării și pe cei care ne-au greșit. Picăturile de sânge se preling și pentru noi și pentru ei. În rugăciune primim darul aducerii aminte și darul iertării. În rugăciune putem spune: “... și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri...”.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mt 18,23-35
Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre.
