Într-un cabinet terapeutic, atunci când pacientul tot vorbeşte, iar specialistul stă atent şi-ascultă, în sufletul celui dintâi se instalează progresiv, sau brusc, emoţii, gânduri, inedite faţă de ascultătorul său. E şi normal. Însă aceste atitudini nu se nasc aiurea, din nimic. Ci au geneza lor.
Unii (suspicioşi) susţin că analistul e de vină. Că el e cel care stârneşte pacientul pentru a simţi sau nu ceva. Dar nu mereu e chiar aşa. De multe ori terapeutul stă neutru: doar ascultă, fără să influenţeze discursul celui care-i este client. Dar clientul tot reacţionează: fie îi place de terapeut şi i se pare nemaipomenit să stea cu el, fie se simte stânjenit şi agresat şi nu mai vrea să-l vadă. Asemenea reacţii se numesc transfer. La rândul său, terapeutul are contratransferul său: fie alimentează starea pacientului, fie se contrapune reacţiilor sale. Ok, nu stăm acum să facem terapie. Aceste chestiuni le-au studiat şi promovat S. Freud, S. Ferenczi şi alţii. Partea utilă pentru noi e alta.
În viaţa ta de zi cu zi (şi-a mea) se derulează cam la orice pas o serie întreagă de transferuri şi contratransferuri. De orice tip. Să zicem că te duci la întâlnire, ai o convorbire, eşti implicat la muncă, degajat la joacă, sau eşti în tren, te vezi cu cineva,... oriunde-ai fi, în orice tip de interacţiune cu un altul, tu simţi ceva. Deţii reacţiile tale: fie plăcute, pozitive (apreciere, admiraţie, deschidere, ataşament, încredere faţă de celălalt, etc), fie respingătoare, negative (suspiciune, neîncredere, invidie, îndepărtarea celuilalt, etc.) Acestea le poţi trăi fără ca individul respectiv să-ţi fi făcut ceva. El poate e neutru: probabil nu vorbeşte, nu priveşte... Şi totuşi tu deja ai şi gândit (şi chiar simţit) ceva faţă de el. De unde toate astea? Poţi oare spune că ai intuit ce e în mintea sa? Că tipul se preface, dacă tace, sau că e sincer, dacă îţi vorbeşte? Sau că privirea sa îţi spune totul despre el? Se poate,... dar nu mereu este aşa. Căci faţă de acelaşi individ, doi înşi gândesc şi simt distinct. Atunci?
Psihanaliza spune altceva: că în relaţia cu celălalt, persoana foloseşte tipare din relaţiile vechi, trecute, cât şi experienţe sau conflicte care au marcat-o pozitiv, sau negativ, în viaţa sa. De fiecare dată (inconştient sau nu) se întâmplă treaba asta. Probabil nici persoana nu-şi explică cum de se simte confortabil, sau mai puţin, cu cel din faţa sa. Însă asocieri, priviri, cuvinte, gesturi, conduite... trezesc în mintea sa figuri de referinţă din trecutul său Acum ele revin, dar nu ca stări trecute, ci ca racţii actuale. Adică crezi că sentimentul e real (iar el e doar o defulare) şi eşti convins că celălalt are ceva cu tine, că te sperie şi trebuie să fii prudent (dacă transferul este negativ), sau invers, că e cel mai de încredere, cuminte şi că poţi să-i povesteşti de tine totul (dacă transferul este pozitiv). Realitatea poate fi chiar alta, dar, pentru că trăirile s-au transferat, acum apar reale. În urma lor, persoana crede şi decide cum să se comporte: fie respinge, se blochează, stă prudentă, fie apreciază,. se încrede şi chiar investeşte. În schimb, discernământul şi interpretarea lor corecta pot lumina şi chiar maturiza relaţia.
Aşa a fost (sigur, în parametrii diferiţi) între evreii din trecut şi Cristos. Nu au crezut în el. Ci l-au respins de la început. Pentru că viaţa lor trecută şi conflictele cu ceilalţi oameni nu i-au lăsat să creadă că de data asta, înaintea lor, prezent în om, stătea chiar Dumnezeu. Parcă au transferat dezamăgirea, dubiul, bănuiala lor de până atunci chiar în Isus. Experienţa vieţii i-a învăţat că omul este dubios, că este limitat, plin de păcate şi de slăbiciuni... şi că nu se poate, chiar Dumnezeu să se plaseze în pielea unui om. Umanitatea nu putea să creadă că Creatorul e aşa umil: că Fiul său devine om, că doarme, oboseşte, suferă, mănâncă sau transpiră. Era prea uzual! Numai că însuşi Dumnezeu a plănuit aşa. A fost ideea sa să vindece şi să sfinţească viaţa omenească, prin astfel de metodă. Însă, din ignoranţă, sau din teamă, omenirea nu l-a acceptat. Dar eu? Dar tu? Putem să afirmăm că Dumnezeu este prezent din nou în faţa ta, în omul slab de lângă tine? Că cel care îţi pare limitat, care transpiră, doarme, oboseşte, este trist sau fluieră,... îl poartă în fiinţa sa pe Dumnezeu? Sau este vorba tot de un transfer? Să fie oare rănile, conflictele trecute ceea ce nu-ţi permite să-l vezi pe însuţi Dumnezeu în fratele de lângă tine? Nu poţi oare să depăşeşti aşa ceva? Ba da, se poate prin credinţă şi prin umilinţă.
Doar dacă ne-am purifica, ierta şi integra trecutul, atunci ne vom trăi benefic şi viaţa şi credinţa în celălalt şi-n Dumnezeu.
E. Berne (psihoterapeut) spunea că dacă vrei să spui senin cuiva „bună ziua”, e necesar să te debarasezi de tot gunoiul şi prejudecata care s-au adunat în mintea ta până atunci de-a lungul vieţii. Ca să răspunzi la „bună ziua”, este nevoie iar să te eliberezi de tot gunoiul şi experienţa negativă care au dezamăgit fiinţa. Iar după ce spui „bună ziua”, este util să scapi de toate tensiunile, de nedreptăţile şi rănile care-ţi revin în minte şi să observi că în faţa ta, acum, este prezent un om. Unic, irepetabil. În care locuieşte Dumnezeu. Abia atunci îl vei trata cu demnitate. Şi tot atunci relaţia e veritabilă: devii umil, senin, eşti caritabil, investeşti încredere. E performanţa sinceră la care te invită cu încredere Cristos!
