În încheiere vă propunem poezia-testament a PS Ploscaru, „Ultimul dor”:
„De nu voi muri
prin temniţi uitat
voi fraţi împliniţi-mi cuvântul,
când crucea voi fi
sfârşit de purtat
să nu-mi ştie nimeni mormântul.
Mă vreau în sicriu
în zdrenţe ca Iob
să nu-mi daţi ornate-aurite
căci eu am fost viu
în carceri ca rob
al Inimii Năprihănite…
Deci când voi fi mort
sub pietrele reci
cu umbra-amintirii uitată
aşa vreau să port pe calea de veci,
tot haina robiei vărgată…
De chinuri când scap
de temniţa mea
să nu fie-un suflet ce plânge,
să-mi puneţi la cap tot lespedea grea
stropită cu lacrimi şi sânge.
Să-mi puneţi la gât
ca semn auster de serv al Stăpânului mare,
odorul iubit
din gratii de fier
o cruce tăiată din bare.
Şi orbi ochelari
din neagra curea
ce zbirii mi-i strâng pe pupile,
ca martori amari
de chinuri să-mi stea
şi-n zorii veşnicei zile.
Şi nu-mi daţi inel
de preţ, cizelat
cu pietre-n lumini jucăuşe,
ci greul oţel
pe braţe sudat-
să-mi macine osul – cătuşe.
Nu vreau omofor
odăjdii de fir
nici candela-aprinsă de veghe,
ci fie-mi odor
şi scump patrafir
zdrenţoasa şi putedra zeghe.
Iar scump giuvaier,
de preţ, nestemat
(ori cine-nţelege-va lesne)
e lanţul de fier
cu nit, ori sudat,
şi mort să-mi atârne la glesne.
Şi-mi puneţi pe piept
în larg caracter
ca pururi aşa să rămâie,
pe inimă drept
săpat mare-n fier
tot numărul meu de robie.
Să-l port ca trofeu
şi veşnic stigmat,
- osânda şi-ocara din lume
când sufletul meu
va fi-n cer chemat
tot număr să poarte, nu nume…
Iar fierul schimbat
în rai fericit
să ardă ca sori-n tărie,
pe Cel adorat
şi Nemărginit
etern să-L măresc prin robie”.
ACH
