Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

De ce contează beatificarea episcopilor greco-catolici?

 
De ce contează beatificarea episcopilor greco-catolici?
  • 15 Iul 2019
  • 753

Beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici români de către Papa Francisc pe 2 iunie este un act istoric a cărui importanță se poate înțelege doar înțelegând toate contextele sale. Mai precis, e nevoie de schițarea tuturor forțelor cu care s-au confruntat aceștia pentru a vedea măreția unui gest ale cărui resorturi sunt greu de înțeles dintr-o perspectivă pur psihologică. Argumentul meu este că martiriul lor este o supremă manifestare a libertății spiritului uman în fața unei forțe copleșitoare a necesității istorice.

Întâi de toate despre ce a fost vorba? Pe 2 iunie 2019, Biserica Catolică, prin capul său, urmașul Sfântului Petru, a recunoscut meritele morții pentru credință a episcopilor Vasile Aftenie (+1950), Valeriu Traian Frențiu (+1952), Ioan Suciu (+1953), Tit Liviu Chinezu (+1955), Ioan Bălan (+1959), Alexandru Rusu (+1963) și Iuliu Hossu (+1970). Confruntați cu lichidarea Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist în 1948 și puși în fața alegerii „treci la ortodoxie sau vei muri”, cei șapte au ales tortura, temnița și moartea. După un studiu aprofundat al documentelor, Biserica a afirmat astfel public că ei au murit într-adevăr ca martiri pentru Isus Hristos și Biserica sa și că se află deja în bucuria cerească, mijlocind prin rugăciunile lor pentru noi, cei aflați încă în vremelnicul pelerinaj terestru.

Schița unei drame

Lichidarea Bisericilor greco-catolice din Ucraina și România în anii 1946-1948 se înscrie, pe de o parte, în marea dramă teologico-politică a confruntării dintre Apusul și Răsăritul creștin în al doilea mileniu (al schismei), și pe de altă parte, în chiar esența confruntării dintre Revelația creștină (incluzând aici poporul Vechiului Legământ) și ceea ce Augustin numea „cetatea omului”, lumea, polisul păgân, restul religiilor. Prima componentă este istoria încurcată, sângeroasă și pe alocuri stupidă, a interacțiunii celor două mari blocuri culturale, Occidentul și Orientul creștin care s-au îndepărtat treptat unul de altul. Nu există, în această poveste, nicio parte cu un trecut imaculat și nici vreun vinovat inițial. Ambiția politică a fost mereu strâns legată de misionarismul militant; universalismul evanghelic era văzut fie ca fiind în slujba politicului, fie ca având pretenții de dominare a acestuia din urmă. Văicăreala ortodoxă în legătură cu jefuirea Constantinopolului în 1204 de către cruciați ar trebui să țină cont și de masacrarea a mii de latini cu câțiva ani înainte, în același oraș, iar reproșurile legate de „Uniatism” ca manevră perfidă de ruperea a unor biserici din „Biserica-mamă ortodoxă” ar trebui să fie urmate de menționarea anexiunii ecleziale (urmate chiar de bizantinizarea forțată a ritului și tradițiilor) de către Patriarhatul de Constantinopol a teritoriilor din sudul Italiei cucerite temporar de bizantini în secolul 7.

Dar acest parcurs nu poate lua în calcul doar „evenimentul istoric”, personalitățile, sabia trasă din teacă, sângele scurs sau inepțiile teologice rostite periodic. Care sunt forțele profunde care au produs această cristalizare a două blocuri culturale, care în 1054 au rupt comuniunea, oricum fragilă de mai multe secole, și care în următorul mileniu s-au aflat adesea în conflict, indiferență reciprocă și doar foarte rar în dialog? Să ne imaginăm o clipă că putem privi de undeva de „sus” această istorie de două mii de ani, că putem observa culturile și civilizațiile născându-se, extinzându-se, conviețuind, murind, într-o mișcare „tectonică” pe scena lumii. Brusc, istoria devine deopotrivă mai simplă și mai misterioasă. Întâi cultura greacă și cea romană; la est de cea greacă, un Orient incert, imprevizibil. Apoi, pe scheletul lor mental și antropologic grec și roman, cele două forme de creștinism; acestea la rândul lor se așază pe organizări politice succesive, toate cu ambiții imperiale și simțind influența creștinismului fie ca o pacoste, fie ca o ocazie bună pentru a-și masca propria agendă.

Aventura lor arată astfel ca o confruntare a plăcilor continentale în adâncimea pământului, depărtându-se sau apropiindu-se una de alta, ciocnindu-se din când și producând cutremure la suprafață. Sau ca duelul dintre apa mării și uscat, valurile năpustindu-se în stânci sau erodând solul mai moale, infiltrându-se adânc în interior pe gura râurilor și retrăgându-se sub impulsul unor forțe exterioare. Orientul domină întâi, Bizanțul dictează agenda imperială și culturală occidentală, apoi se retrage inexorabil și primește o lovitură de moarte în 1453, când Constantinopolul cade sub turci. Occidentul, după un Ev Mediu efervescent, tumultuos, dar fără mari salturi materiale, se ridică întâi deasupra Bizanțului, apoi deasupra întregii lumi. Creștinismul apusean urmează îndeaproape ascensiunea și extinderea civilizației occidentale și dezvoltă un misionarism global, sigur de sine, triumfător.

Firesc și „accidental” în istorie

La suprafața istoriei vedem lucruri ce riscă să fie insuficient înțelese dacă nu privim în adâncime. În 1439, la Conciliul de la Florența, cele două Biserici își refac pentru câteva luni unitatea. La întoarcerea acasă, delegații greci se confruntă cu o șocantă ostilitate a unor călugări fanatizați și a unor mulțimi manipulate. Elitele sunt forțate să nege ce au semnat la Florența, iar căderea sub stăpânirea musulmană a făcut imposibilă menținerea unității cu un Occident identificat de sultani ca dușman de moarte. Departe, la Moscova, uniunea este respinsă violent, alegându-se proiectul agresiv, imperial, închiderea, „autocefalia.” Întrebarea care se pune este: ce a fost „accident” și „normalitate” în această poveste scurtă și tristă? Uniunea sau respingerea ei? Către ce duceau de fapt forțele subterane ale istoriei culturale europene: spre unitatea propusă inițial de creștinism („Nu mai este nici iudeu nici grec, nu mai este nici rob nici liber, nu mai este nici bărbat nici femeie, pentru că voi toţi sunteţi una în Hristos Isus”, Gal 3:28) sau spre o diviziune statornicită de determinări culturale seculare, cu care, omenește, nu se poate nimeni lupta?

Păstrăm această întrebare și avansăm pe firul istoriei. În 1700, elitele (adică tot clerul) Bisericii Ortodoxe din Transilvania semnează unirea cu Biserica Romei, în termenii Conciliului de la Florența – unitate în diversitate, formula Bisericilor-surori și nu absorbție, mărturisirea credinței catolice dar păstrarea ritului și tradițiilor. Actorii acestui eveniment, ca toți oamenii care au trăit vreodată, au avut cu toții multiple motivații, fiecare dintre acestea venind dintr-un complex de condiții istorice, direcții de mentalitate, calcule și credințe. Episcopul și preoții români erau exasperați de presiunile calvine, de discriminarea la care erau supuși românii și de degradantele condiții materiale și morale. Ispitiți de habsburgi cu această ofertă – de a deveni „supuși catolici” și astfel cetățeni cu aceleași drepturi și privilegii ca ale celorlalte națiuni și confesiuni din Transilvania, au acceptat-o fără mari ezitări, având totuși și o relativă simpatie față de o Biserică a Romei pe care o simțeau instinctiv ca fiind mult mai apropiată de ei decât cele protestante. Nu poate fi exclusă o autentică dorință de refacere a unității bisericești, ei știind perfect ce avusese loc la Florența și mai apoi în Ucraina în 1596, când rutenii se uniseră și ei cu Roma, și păstrând în tradiție și memoria colectivă idealul unității rupt în 1054. Habsburgii aveau evident interesul stabilității și contrabalansării puterii protestante din Transilvania, dar nu se poate exclude și o reală convingere misionară religioasă a liderilor. Roma dorea evident extinderea catolicismului dar e discutabil în ce măsură la acea dată dorea o uniune reală, în diversitate rituală, sau o anexiune eclezială prin absorbție; în plus, calculul pragmatic și jocul politic dintre Statul Papal și Viena nu poate fi exclus.

Ce este firesc și ce este extraordinar, „împotriva curentului”, în acest act? Dacă normalitatea e uniunea, atunci ei au făcut un act normal. Dacă însă descrii ca „normal” ceea ce pare să fie o adevărată lege a istorică a determinărilor înspre particularismul cultural și eclezial, înspre diviziune și absorbție în misterioasa, aproape mistica, forță a „pământului”, a „poporului”, a „sângelui”, a „sufletului național”, a autocefaliei bisericești bățoase și mândre de propria-i izolare, atunci actul de la 1700, după cel din 1439, sfidează acest fluviu istoric ce pare, timp de secole și milenii, liniștit, pașnic, inofensiv dar care, pe neașteptate, într-un moment decisiv, te aruncă în prăpastie.

Cincizeci de ani mai târziu, această forță a istoriei avea să se răzbune. Cu doar câteva predici, călugării Visarion și Sofronie au speriat întreaga populație românească a Transilvaniei cu perspectiva damnării din cauza uniunii cu Roma. Mare parte dintre oameni s-au întors la ortodoxie. De aceea e bine să vedem marile structuri seculare care mișcă transformările istorice. Această pierdere catastrofală nu a venit desigur, din neant, și nici nu poate fi explicată reducționist ca simplă uneltire sârbească, așa cum o făceau unii istorici amatori greco-catolici. Nu, un simplu „bobârnac” a năruit un castel de nisip, niște forme ce nu corespundeau cu fondul unui atașament profund față de un întreg univers simbolic, estetic și mental. Fluviul istoriei căzute, care ducea către diviziune, particularism obsesiv, idolatria tradiției înghețate, a spulberat în doar câțiva ani un proiect al elitelor. Iar ceea ce au făcut aceste elite greco-catolice în următoarele decenii, înfruntând acest val uriaș, recâștigând și menținând de partea Unirii peste jumătate dintre români, merită menționat și studiat mai amplu de către istorici ca un succes misionar formidabil, împotriva oricărei speranțe, împotriva unui val de entuziasm care ar fi putut mătura orice urmă de proiect greco-catolic în Transilvania.

Conflictul ajuns la paroxism

1948 găsește Biserica Unită cu un număr stabil de credincioși, cu multe realizări pastorale, educaționale, civilizaționale – fusese ca și cum românii putuseră în sfârșit să respire aer proaspăt după 1700, iar Transilvania devenise ca o grădină curățată, primenită, conectată la marele flux de idei, concepte, legi și comportamente ale Europei. Dar vechiul său dușman, impersonala și ineluctabila curgere istorică către singurătate, s-a ridicat împotriva ei cu o forță până atunci necunoscută – o furtună care de data aceasta avea virulența unei ideologii misionare a morții. Statul modern, de acum complet detașat de orice aparență de respect față de religie, el însuși fiind transformat în religia politicului, a națiunii, a rasei sau a clasei, se confruntă periodic cu Biserica, mereu ostil față de universalitate și demnitate a persoanei care transcende ideile și veacurile. Dar fiind capturat de mișcările totalitare, devine un adevărat Leviatan ce pârjolește totul în cale.

Este de fapt vechea confruntare dintre Revelația iudeo-creștină și restul religiilor și statelor păgâne. De o parte, iubire fără limite față de oricine, fără granițe, și o lipsă de resemnare față de suferința celui sărac, batjocorit, uitat. De cealaltă parte, polisul care trebuia să sacrifice indivizii pentru propria-i stabilitate, zeii care cereau aceste sacrificii pentru că ei înșiși erau neputincioși în fața unui Destin cu rațiuni de nepătruns. Aici este explicația revoluției iudeo-creștine și persecuției constante din partea forțelor religioase sau politice ale momentului. În modernitate, Statul duce idolatria față de sine la cote paroxistice, iar creștinismul stătea în calea sa. Iar dintre formele creștinismului, tocmai cele care, prin spiritul lor și logica instituțională, nu se puteau supune Statului, au devenit principalele ținte ale persecuției. De aceea, statele preferau „religiile de stat” și aranjamentele comode, fie, în țările nordice, biserici protestante complet îmblânzite, inofensive, susținând inclusiv prin teologia lor mitul progresului liberal sub domnia statului (exact genul de creștini comozi, „îmburgheziți”, pe care i-a denunțat Nietzsche cu atât de multă forță), fie biserici ortodoxe „autocefale” – adică obsedate de bucățica lor de putere, de mica lor perspectivă provincială mizeră, fie biserici catolice locale care „ungeau” monarhi, înțepenite în propriile privilegii și un discurs adesea ostil libertății religioase, de expresie, de conștiință.

Martiri au fost în toate bisericile. Ceea ce unește forțele întunecate dezlănțuite împotriva creștinilor în ultimele două secole este vechea ostilitate a Cetății omului, a polisului păgân față de un discurs iudeo-creștin subversiv care se punea alături de cel Răstignit, nu de cei care l-au răstignit „pentru binele comun”, „în interes național”, „pentru stabilitate”. Forța aceea impersonală care a distanțat și a înghețat în autosuficiență culturală cele două blocuri ale creștinismului vine de fapt din dușmănia Cetății omului, din firea căzută care tinde către diviziune, izolare și ură. Peste toate acestea, în cazul-limită al Bisericii Greco-Catolice din 1948, s-a adăugat comunismul, o religie antihristică cu forme originale crescute pe același fond al dușmăniei față de bine, onestitate, virtute, educație – față de ridicarea omului prin iubirea fără granițe și prin Adevărul plenar despre Dumnezeu și creație.

Ei bine, aceasta a fost bătălia și ispita celor șapte episcopi. Căci în propunerea comunistă de a trece la ortodoxie se ascundeau: 1. Dorințele imediate ale organelor de partid de a elimina o biserică înrădăcinată atât în tradiția locală, cât și în comuniunea catolică universală, implicit și europeană – două elemente care veneau în directă coliziune cu un proiect ideologic ce urmărea să distrugă orice formă de alteritate, de autonomie, de demnitate și de solidaritate reală a persoanelor în trupul mistic al lui Hristos; 2. Logica confruntării, diviziunii și încremenirii ecleziale și culturale care a dominat creștinismul în al doilea mileniu, manifestată în spațiul românesc prin vechea dispută dintre Occident și Orient, sincronizare și pășunism, catolicitate și ortodoxie, demnitate, onestitate și inovație sau corupție și băltire anistorică; 3. Declarația de război a tuturor forțelor acestei lumi împotriva Revelației iudeo-creștine care le-a dislocat domnia antiumană.

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o”. Seriozitatea acestei drame s-a văzut imediat. Vechea tendință a acestui popor către vechiul univers autarhic s-a manifestat din plin, cu o reînnoită forță, cu ajutorul (involuntar?) al comunismului. După 45 de ani, din 1 500 000 de greco-catolici au rămas doar 150 000, ceilalți trecând în proporție covârșitoare și, în mare parte, fără mari emoții și drame interioare, la ortodoxie. România a pierdut în mare parte și pe sași și pe evrei, o altă victorie întunecată a naționalismului dement, în forma sa fascistă sau comunistă. Starea morală a nației este o continuă sursă de angoasă și de perplexitate; cu toate acestea, sunt curioase asemănări între ce trăim acum și tarele din, să zicem, 1830, 1900 sau 1938 – o ironică „întoarcere la origini”, la încremenire, arbitrar, bătaie de joc, violență verbală, incompetență decizională. Comunismul est-european a dat la iveală, dezbrăcând de formele occidentale adoptate grăbit, orientarea fundamentală a fiecărui popor. România, lipsită brusc și brutal de repere, a rămas între lumi, cu aceeași tentație autonomistă de a-și apăra „sărăcia, nevoile și neamul”.

Esența unei alegeri

Așadar, doar expunând aceste forțe putem înțelege cu adevărat măreția gestului episcopilor greco-catolici. Totul era împotriva lor. Toate argumentele umane, istorice, filosofice erau în favoarea cedării. Mare parte din popor avea să-i părăsească, la fel și mulți preoți, unii dintre ei ajunși episcopi. Cedând, semnând în fond un simplu act ar fi rămas „alături de popor”, ca episcopi, mitropoliți, poate chiar patriarhi, ar fi celebrat Sfintele Taine (doar sunt aceleași!), ar fi împlinit „visul milenar” al „unității poporului român”; puteau foarte bine să treacă doar pe hârtie la ortodoxie, să rămână catolici „în suflet”, să îl pomenească pe Papa în taină și apoi să aștepte vremuri mai bune: căderea comunismului sau apropierea dintre Vatican și Biserica Ortodoxă. Sau, cu o umbră de deznădejde, ar fi încheiat proiectul greco-catolic prin propriile treceri (mai târziu a apărut și varianta trecerii la romano-catolici… Deci mai tentant!), gândindu-se că rolul acestei Biserici se terminase odată cu Unirea din 1918, la care contribuise decisiv. Este în fond, chiar gândul unor preoți de după 1990 – oare nu cumva rolul istoric al acestei Biserici s-a încheiat? Mai profund, ei ar fi depus armele în lupta imposibil de câștigat cu determinările culturale de profunzime, cele care au decis configurația mentală și confesională a estului Europei de peste un mileniu. Cu alte cuvinte, dacă tendința poporului este tot spre ortodoxie, dacă semințele unirii au prins atât de greu rădăcină – un fapt aparent demonstrat de faptul că după 1990 nu a existat o revenire în masă – ce sens ar fi avut toată rezistența, care ar fi fost obiectul acestui „moft de conștiință”, așa cum îl numea, atât de tipic pentru balta stătută și relativistă a lumii FSN-iste, un academician al vremilor noastre?

Este același conflict ce apare în romanul lui Shusaku Endo, „Tăcere”, ecranizat în filmul lui Scorsese, în cel lui al lui Kazantzakis, „Ultima ispită a lui Hristos”, sau în marea scenă a dialogului dintre Isus și Marele Inchizitor din „Frații Karamazov” al lui Dostoievski. De ce să „tulburi apele” cu iubirea exigentă a Evangheliei, cu angajamentul său nebun pentru soarta fiecărui om, cu exigența sa morală, când lumea are altă logică: egoistă, autosuficientă, într-o falsă eternitate a permanentei deveniri, a dialecticii viață-moarte care înghite indiferentă indivizi ce se nasc și mor fără sens, într-o crepusculară splendoare tragică a vieții-întru-moarte și a morții care are sens ca parte necesară a ciclului vieții? De ce să le spui oamenilor că moartea nu are sens, că nu e nimic altceva decât un dușman hidos, înfrânt de Hristos Domnul în înviere? De ce să-i amăgești cu ideea că fiecare dintre ei contează, are o infinită valoare și că iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare om provoacă și desființează orice metafizică totalizantă ce neagă particularul și individul, orice sistem politic care se pune pe sine mai presus de persoană, orice estetică a „profunzimilor” care neagă splendoarea suprafeței, a simplității frumuseții vizibile, a texturii și particularității?

Iar în România, de ce să-i ridici pe oameni din, vorba lui Maiorescu, „barbaria orientală”, din ignoranță, corupție endemică și arbitrarul unei puteri absurde ca Destinul din păgânism, așa cum o făcuse Biserica Greco-Catolică timp de 250 de ani? Nu-i așa că „merge și așa”, că ne descurcăm aici în țărișoara noastră pe veci pravoslavnică (și ocazional otomană sau comunistă), că taica popa poate să dea cu cădelnița timp de secole, sfințind cu bonomie un sistem politic despotic și o societate care consimte la propria-i degradare? Episcopii catolici erau convocați regulat, din închisoare sau din domiciliu forțat la discuții cu feluriți securiști, ierarhi ortodocși sau ștabi de partid, erau tratați cu amabilitate („M-a întâmpinat zâmbind”; „râdea”, relatează de mai multe ori episcopul Hossu în memorii) și erau întrebați ce tot insista atâta cu Papa, o „chichiță” eclezială de care se țin cu dinții, preferând să moară ca niște câini în pușcării când toată lumea din jurul lor se resemnase cu noua stare de lucruri? Anotimpurile se succedau, oamenii munceau, iubeau, se căsătoreau, își creșteau copiii, preoții celebrau ca ortodocși sau se apucaseră de altceva, credincioșii erau relativ mulțumiți că rămâneau „în legea lor” cu colive, parastase, nunți, botezuri, „sfeștanii”… Istoria și natura își urmau cursul, impersonal, cu o „seninătate” ce aruncă reflecția în perplexitate.

Da, iată aici schițate toate forțele cu care s-au luptat episcopii în inimile lor, fără însă a șovăi. Cu propriile neputințe, boli (stomacul lui Suciu care a cedat rapid condițiilor din detenție; inima slabă a lui Frențiu), regrete (Hossu accepta totul ca pocăință pentru greșelile comise din cauza temperamentului său aspru); cu însingurarea și durerea de a-și vedea preoții părăsind Biserica; cu gândul la credincioșii rămași singuri și care ar fi avut nevoie de ei, turma fără păstor care în mare parte s-a risipit; cu teroarea, tortura, insultele și timpul greu, infinit dilatat, al detenției; cu forța ineluctabilă a marelui fluviu al istoriei aflate sub semnul Căderii, ducând către diviziuni culturale, încremenire, disoluție și moarte; cu însăși atracția misterioasă a lumii, mereu aflată în crepuscul, ispititoare, seducătoare în tragismul său, apărându-și propria domnie în fața luminii orbitoare a Revelației.

Să reziști în fața tuturor acestor lucruri nu este dat puterii omenești. Și totuși s-a întâmplat. Ceea ce înseamnă că ce spune Isus este adevărat: „ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu” (Lc 18:27). Ceva mai mult, mai discret dar infinit mai puternic decât toate forțele întunecate ale lumii a fost alături de acești oameni. Și dacă a fost alături de ei, este alături și de noi, în alegerile dificile, zilnice, ale vieții noastre. Dacă ei au putut înfrunta Lumea și Istoria, și noi vom putea spune „Nu” presiunilor imorale ale unui șef; tentației de a jigni, de a fi nepăsător, izolat pe canapea cu serialele mele preferate; corupției și încălcării demnității; deznădejdii și cinismului în fața rebeliunii copiilor noștri; gândurilor de tipul „cum ar fi să trăiesc cu acea femeie care nu e soția mea” sau „nu mai merge căsnicia, nu mai simt nimic, ce-ar fi să reîncep viața, să fiu liber din nou?”.

Cât despre determinările culturale, tipologia spațiului mioritic și alte judecăți resemnate în fața istoriei, entuziasmul românilor față de cei doi Papi care au vizitat România ne arată că normalitatea nu e sinonimă neapărat cu tiparul istoric și viziunile de tipul „duratei lungi”. Această bucurie spontană, autentica atracție față de o figură pe care oamenii o intuiesc a fi paternă, cu o charismă unică între toți ierarhii creștini confirmă ceea ce o teologie calmă și o narațiune istorică onestă ne spun un singur lucru: că orice zi în plus petrecută de o biserică sau o națiune în afara comuniunii catolice universale este anormală.

Aceste evenimente – martiriul, beatificarea, entuziasmul românilor față de Papa, la care putem adăuga semnele unei renașteri civice în ultimii doi ani – ne arată că mai există totuși o altă istorie, a libertății spirituale, a fraternității și iubirii fără limite, mai profundă, mai discretă, dar care se îndreaptă în mod infailibil către un triumf definitiv al dreptății și reconcilierii. Aici este speranța noastră.

Iar speranța nu ne face de rușine, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre.” (Rom 5:5)

 

De Alin Vara



Sursa:http://www.contributors.ro