Câinele japonez, regia: Tudor Cristian Jurgiu, 2013
Poate că un ușor schematism sau dorința de a spune prea multe într-un timp limitat împiedică filmul lui Tudor Cristian Jurgiu să se ridice la înălțimea a ceea ce promitea. Sunt multe lucuri asupra cărora se putea insista, scene care, cu tușe un pic mai groase, ar fi putut deveni simboluri stăruitoare. Este povestea unui bătrân, „nea Costache”, din județul Giurgiu, care află că fiul său, emigrat în Japonia, urmează să îl viziteze. Bătrânul, interpretat de Victor Rebengiuc, duce în suflet povara pierderii soției sale, „tanti Maria”, dar și a tuturor bunurilor sale într-o inundație. Fiul apare în sat, însoțit de soția japoneză și de copilul lor. Ies la suprafață drame vechi, în special gestul de lașitate al fiului care, deși o ceruse în căsătorie pe o fată din sat, s-a speriat și a plecat din țară, la capătul lumii, în Japonia. Fiul a lăsat în urmă o fată cu inima frântă și doi părinți forțați să dea explicații.
Numele ei este Gabi. L-a iubit pe fiul lui nea Costache, a crezut în promisiunile sale dar a fost lăsată de izbeliște, îngropată într-un post de secretară a primarului, poate pentru totdeauna, într-un sat din lunca Dunării. Cei doi se reîntâlnesc, el încearcă să explice, iar ea, cu vocea frântă, îl liniștește – tot ea! – și îi spune să nu-și facă probleme, că „așa a fost să fie”. Numele ei este Gabi. Regizorul „vede” bine drama și are un ochi sensibil, poate un pic grăbit, dar cald, animat de un autentic umanism. E ceva de nuvelă rusească în această mică dramă, lacrima interioară vărsată pentru anonimii uitați de soartă și istorie, cei pe lângă care a trecut trenul, cei mai întâi furioși, „însetați de dreptate”, apoi resemnați, „curați cu inima”, apoi „săraci în spirit”. De undeva din cărțile popești, cărțile acelea prăfuite din care generații întregi de slujitori amețiți, inculți, nefericiți, sfinți au bălmăjit, bolborosit sau predicat în aceste meleaguri uitate de istorie, de undeva din aceste cărți se aude un „Fericiți veți fi…”. Când? Numele ei este Gabi.
Salut, una peste alta, sensibilitatea lui Tudor Cristian Jurgiu. M-am speriat, pentru o clipă, văzând scena începutului, ce arată niște oameni care strâng pește și alte resturi dintr-o gârlă imundă; mi-am închipuit că voi vedea iarăși același cinism de pe linia Pintilie-Daneliuc. Dar vedem „un nu ştiu ce ş-un nu ştiu cum”, o rază discretă, abia sesizată, care schimbă tabloul. Este o scenă în care vedem un parastas într-un cimitir, iar în vale se văd biserica și satul. Mi-a adus aminte de The Mill and the Cross (2011) al lui Lech Majewski, acea meditație asupra operei lui Pieter Bruegel cel Bătrân, Calvarul (1564) – imagine a dramelor umane asumate în mod deplin de Fiul Omului, în vreme ce sus, pe un deal, Moara macină fără încetare neamuri după neamuri, bucurii, tragedii, persoane uitate prin sate obscure. Și iată că se profilează o generație de artiști care îndrăznesc să privească spre această zonă incertă a spațiului extra-carpatic, spre întinderea nesfârșită a stepelor estice (Podul de flori, r.: Thomas Ciulei, 2008) sau tărâmul volatil al Balcanilor. Regretatul Cristian Nemescu a văzut ca nimeni altul poezie – cu rock ‘n’ roll, electricitate statică, căderi de curent, țevi care explodează în fântâni arteziene urbane – în povestea unei prostituate din Rahova-Ferentari, Marilena de la P7, iar apoi într-o iubire dintr-un oraș prăfuit din Oltenia, California Dreamin’ (nesfârșit). Acum, Victor Rebengiuc, acest actor ce parcă întruchipează toată grația și suferința României din ultimele decenii, este un bătrân morocănos, cu fixații, purtând tăcut o mare suferință. El se plimbă – și Rebengiuc poate fi emoționant numai în felul în care merge, se întinde după un obiect sau bate un cui – printr-un peisaj sătesc al caselor mici, abia zărite prin vegetația grădinii, al maidanelor și bisericilor parcă încremenite în proiect. Toată suferința inutilă și uitată a unor secole de stăpânire otomană falimentară, cu întreaga ei colecție de sultanism, abuzuri, crime, jafuri, prostie, slugărnicie („barbaria orientală” denunțată de Maiorescu) care a nenorocit pe veacuri această populație, toate minciunile, corupția și extremismul interbelicului, toată demența comunismului se strâng parcă în acest rol, într-un Victor Rebengiuc ce a mai fost Moromote, Niki Ardelean sau bietul vânător al medaliei de onoare. Iar Tudor Giurgiu are o certă sensibilitate față de acești oameni și acest spațiu. Oare se poate naște aici o sensibilitate artistică liberă de mimetismul unor cercuri culturale din Ardeal ce par tot mai mult a adopta un soi de nihilism central-european, acea oboseală spirituală ce, de la Nietzsche și Kafka încoace, continuă să macine în adânc sufletele, pozând însă în emancipare de prejudecăți, dincolo-de, challenging, revisiting, la-la-la? Un subiect la care se poate reveni.
Și mai găsim ceva în acest film: paternitate. Nea Costache e, înainte de orice, un tată. Demodat, îmbufnat, întreținând iluzia că pământul pe care îl are îl va atrage pe fiu către o improbabilă întoarcere. Un tată care a suferit enorm când fiul său a făcut-o de rușine pe Gabi dar care, și îi amintește acest lucru în scena-cheie a filmului, nu s-a ferit să se ia la bătaie pentru onoarea fiului său. Sever, dar cald în adâncul inimii. E un tip de paternitate pe cale de dispariție, întâlnită poate doar în estul Europei, unele zone din America și în lumea a 3-a. Jurgiu te face astfel să te gândești la acel tată care ți-a părut sever toată viața și care, doar de câteva ori în viață, are cu tine câteva discuții neașteptate, decisive care te înmoaie: „Bă, tată, uite care-i treaba…” sau, ca în California Dreamin’: „Bă, fii atent aici: am muncit ca un câine să te țin în școală și în facultate…” și discursul continuă la fel de sever, dar lăsând să se întrevadă o inimă caldă. Nu un „tată” fătălău, efeminat, ideologizat (educându-și copiii să aibă o „conștiința de clasă sănătoasă” sau încurajându-i să-și „exploreze propria sexualitate” pentru a decide singuri asupra orientării și „genului”) ci un bărbat care nu te răsfață mai mult decât e cazul, preocupat mai degrabă să te strunească și să te protejeze. Bărbatul e bărbat și știe când e cazul să cumpere o găleată întreagă de flori pentru ca soția să-l ierte, când să-și sărute și când să-și muștruluiască fiul. Când să înjure sănătos relativismul și când să pună mâna pe armă pentru a apăra lumea de răufăcători. Așadar, domnilor, curaj, hotărâre și…
Sursa:
alinvara.wordpress.com
