de Ion Buzaşi
Este Eminescu autorul acestei antonomaze, acestui supranume al Blajului? Oraşului care a fost începând din secolul XVIII – până la Marea Unire din 1918, capitala culturală a Transilvaniei i s-au dat diferite denumiri: „Meka românilor”, „Sionul românesc”, oraşul „Luminilor ardelene”, „Şcoala şcolilor româneşti”. Dar toate pălesc în faţa a ceea ce istoricii literari şi biografii lui Eminescu consideră numele eminescian al Blajului: Mica Romă (Roma Mică). Înfăţişând drumul lui Eminescu spre Blaj din primăvara anului 1866, G. Călinescu scrie că împreună cu cei doi seminarişti din ţinutul Bicazului, Teodor Cojocariu şi Ion Cotta, „ajunseseră în cele din urmă în vârful Hulei, de unde se vede Blajul, Eminescu, ridicându-se, strigă atunci emfatic, cu carnetul într-o mână şi cu pălăria într-alta: Te salut din inimă, Roma-mică. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea! (v. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, E.P.L., 1966, p.83).G. Călinescu preia informaţia din memorialistica pe care Dr. E. Dăianu a adunat-o de la cei ce l-au cunoscut pe Eminescu în popasul său blăjean, şi a publicat-o cu titlul Eminescu şi Blajul, mai întâi în „Familia”, 1902,p.301-302, iar în 1914, într-o broşură, cu un titlu uşor schimbat şi cu un subtitlu explicativ: Eminescu în Blaj. Amintiri de-ale contimporanilor, culese de Dr. Elie Dăianu. De atunci numele acesta a devenit un loc comun, fiind citat în toate monografiile închinate lui Eminescu şi în toate contribuţiile biografice privind legăturile poetului cu Transilvania. Eu însumi când am scris o asemenea „contribuţie de istorie literară”, am intitulat ultimul capitol chiar astfel Numele eminescian al Blajului, străduindu-mă să-i desluşesc semnificaţiile, bazat pe eseurile clasicistului N. I. Herescu şi ale italienistului Alexandru Balaci:„Ca în atâtea alte împrejurări, Eminescu găsise formula cea mai fericită pentru a defini Blajul şi rolul său în viaţa românilor. Modestul oraş din inima Transilvaniei poate fi socotit, în adevăr, ca Roma mică a României. De ce? Fiindcă la Blaj acum două sute de ani, episcopul Inocenţiu Micu aşezase temelia unor şcoli al căror principal rol şi principal merit a fost de a răspândi printre români latinitatea”(v. Omagiu Şcolilor din Blaj,(1754-1954), Paris, 1955, p.146). „De pe treapta cea mai înaltă a vastului amfiteatru geologic străbătut de undele îngemănate ale celor două Târnave, va fi salutat, în extaz, adolescentul Mihai Eminescu, peregrin prin Transilvania, Mica Romă. Omagiul lui se îndrepta către steaua latină a învăţaţilor care au strălucit în perimetrul Blajului…Aceşti învăţaţi care studiaseră îndelung la Marea Romă, Caput Mundi, aflaseră acolo cheile istoriei româneşti. Ei putuseră citi pe cilindrul de marmură şi de artă al Columnei lui Traian actul de naştere al poporului român, dovadă de piatră a vitejiei strămoşilor, semnul perfect al latinităţii răsăritene”(v. Alexandru Balaci, Mica Romă, în România literară, anul XIII, 1980, nr. 10, p.5). La acestea am adăugat încă un argument, oarecum simetric: după ce în 1737, Inocenţiu Micu Klein mută capitala Episcopiei grecocatolice de la Făgăraş la Blaj, oraşul de la încrengătura Târnavelor devine – pentru o mare parte a românilor ardeleni – Mica Romă, aşa cum pentru catolicismul mondial – capitala este Marea Romă.
Dar, de curând, la o sesiune de comunicări, am avut o surpriză care mi-a clătinat oarecum aceste convingeri de istorie literară. Un fost coleg de facultate, profesorul Ion Poenaru, harnic scotocitor al arhivelor năsăudene, după ce şi-a ţinut comunicarea cu un titlu interogativ, Sunt cuvintele lui Eminescu? mi-a înmânat o copie a Odei (Liceului grăniceresc „George Coşbuc” din Năsăud) de Ioan Marte Lazăr.
Liceul din Năsăud s-a înfiinţat în 1863 şi atunci purta numele Gimnaziul românesc greco-catolic din Năsăud. De-a lungul timpului a purtat mai multe denumiri; denumirea de Liceul grăniceresc „George Coşbuc” apare pentru întâia oară în anul şcolar 1922/1923. Aşadar copia înaintată mie şi pe care o reproducem este ulterioară, dar nu este nici o îndoială că ea a fost intonată în octombrie 1863, după cum citim într-o micromonografie închinată, liceului năsăudean:„ Încă în seara zilei de 3 octombrie 1863, orăşelul a intrat în lumina şi frumuseţea sărbătorii. Corul elevilor şi fanfara au cuprins oamenii şi casele în învăluire de cântec şi vorbă, s-au rostit cuvinte de mulţumire şi cinstire a celor care au trudit întru întemeierea fondurilor şcolare şi a şcolii gimnaziale, adusă la îndemâna celor ce nu se aflau în stare a cheltui pentru învăţătură în şcoli mai depărtate şi care au pus mână de la mână pentru ca,din sărăcia lor, să întemeieze un lăcaş de mai înaltă cultură (Liceul „George Coşbuc” Năsăud (1863-1988), micromonografie, Năsăud,1988, p.11)”. Cei care până acum au purtat armura lui Marte se îmbracă irevocabil în zalele Minervei, în locul virtuţii militare este aşezată virtutea ştiinţei şi a omeniei:
„ Astăzi virtuţii belice străbune
Fiii lui Marte de pe Valea Rodnei
Ştiu să-nsoţească a doua „ Rediviva
Virtus Romana”.
Dacă romanii , domnitorii lumii
În mama noastră, acea veche Romă
Zidiră altare şi temple măreţe
Sacrei Minerve;
Astăzi strănepoţii ţie, o, Minervă:
Ţie-ţi consacră brava sa junime
Ea va fi ţie auriul templu
În Dacia veche”.
Urmează o strofă de îndemn la bucurie pentru că la şirul vechilor şcoli româneşti din Blaj, Braşov şi Beiuş se adaugă gimnaziul năsăudean, „soţul june” căruia îi întind o mână de frăţie:
„Sălteze Blajul, mica noastră Romă
Braşovul antic, cu tine Beiuşe,
Că pot întinde mâna de frăţie
Soţului june!”
Scrisă în metru antic, într-un elogiu patetic al originii noastre romane, oda este un ecou poetic al operei istorice şi filologice a reprezentanţilor Şcolii Ardelene.
Ioan Marte Lazăr care a introdus şi în numele său, numele latin al zeului războinic, era,la data deschiderii gimnaziului năsăudean, nu numai autorul odei, ci şi printre cei care au vorbit la acest moment entuziast de început al Şcolii năsăudene, a predat limba latină între anii 1863-1873, şi timp de patru ani, între 1869-1873, a fost directorul liceului.
A cunoscut Eminescu oda liceului năsăudean? E posibil pentru că la gimnaziul din Cernăuţi poetul a avut colegi din ţinutul Năsăudului, care i-au putut relata lui Eminescu într-o convorbire amicală despre festivităţile deschiderii liceului, şi să-i recite chiar un fragment (acesta putea fi cel al oraşelor scolastice) din oda care a devenit imnul liceului. Aşa cum s-ar putea ca Aron Pumnul însuşi,dascăl blăjean, refugiat după 1848, la Cernăuţi să fi rostit această sintagmă despre Blaj.
Salutul entuziast a lui Eminescu adresat Blajului în primăvara anului 1866, îl cunoaştem numai din memorialistica adunată de Dr. Elie Dăianu. Elevii Blajului , crescuţi în cultul latinităţii, puteau la o distanţă a rememorării de o jumătate de secol, să atribuie lui Eminescu acest nume al oraşului, emblemă a latinităţii noastre. Dar, toate aceste presupuneri şi chiar oda liceului năsăudean, care precedă cu trei ani „salutul eminescian al Blajului” nu schimbă prea mult acest moment biografic, pentru că o expresie devine celebră nu numai prin ea însăşi, ci mai cu seamă prin cel care a rostit-o. Rămasă într-un anuar şcolar, „mica noastră Romă” din oda lui Ioan Marte Lazăr, ar fi fost de bună seamă uitată, rostită de Eminescu,– mărturisită de tovarăşii săi de drum spre Blaj,– ea a căpătat notorietate şi într-un fel „paternitate” care sunt imposibil de schimbat.
