În fața Pruncului Isus, născut la Betleem, ”descoperim că Dumnezeu nu este unul care ia viața, ci Acela care dă viața”. La omilia Sfintei Liturghii din Noaptea de Crăciun, prezidată în bazilica San Pietro la ora 21.30, papa Francisc a făcut o reflecție despre înțelesul cetății Betleem, care în evreiește înseamnă ”Casa Pâinii”, numită și ”cetatea lui David”. Într-un timp marcat de consumism și aviditate, papa a denunțat lăcomia nestăvilită și a spus că ”Betleem este momentul crucial pentru a schimba cursul istoriei. Acolo Dumnezeu, în casa pâinii, se naște într-o iesle”.
Celebrarea euharistică a început cu străvechea cântare latină ”Kalenda”, care vestește solemn Nașterea Domnului. Universalitatea mântuirii adusă de Fiul lui Dumnezeu s-a oglindit și în limbile care au răsunat la Sf. Liturghie. Lecturile biblice au fost proclamate în italiană și spaniolă, pe când Evanghelia a fost cântată în limba latină. La Rugăciunea credincioșilor, intențiile au fost făcute în chineză, engleză, arabă, franceză și rusă.
De adăugat că, printre copiii care îl însoțesc pe Sfântul Părinte la omagiul floral adus Pruncului Isus, depus în Ieslea de Crăciun din bazilică, se aflau și doi copii din familii de români stabilite la Roma și Ladispoli. Ceilalți copii care au depus flori la statuia Pruncului Isus erau din Italia, China, Panama, R. D. Congo și Japonia.
În fine, trebuie spus că în ziua de Crăciun papa Francisc, care a împlinit pe 17 decembrie vârsta de 82 de ani, prezidează ceremonia mesajului și binecuvântării ”Urbi et Orbi” la balconul bazilicii San Pietro. Ceremonia este transmisă în direct și pe TVR2 începând cu ora României 12.40.
Vă oferim aici, omilia papei Francisc de la Sf. Liturghie a Nopții de Crăciun:
«Iosif, cu Maria, soția sa, a urcat „la cetatea lui David numită Betleem” (Lc 2,4). În această noapte, și noi urcăm la Betleem ca să descoperim acolo taina Crăciunului.
1). Betleem: numele înseamnă casa pâinii. În această „casă” Domnul își dă întâlnire cu omenirea. El știe că avem nevoie de hrană ca să trăim. Dar știe, de asemenea, că hrana lumii nu satură inima. În Scriptură, păcatul original al omenirii este asociat tocmai cu a lua hrană: „au luat din fruct și au mâncat din el”, spune cartea Genezei (3,6). Au luat și au mâncat. Omul a devenit nesătul și lacom. A avea, a se umple de lucruri pare pentru mulți sensul vieții. O lăcomie care nu se mai satură traversează istoria umană până la paradoxurile de astăzi, când câțiva benchetuiesc copios și mulți nu au pâine ca să trăiască.
Betleem este momentul crucial pentru a schimba cursul istoriei. Acolo Dumnezeu, în casa pâinii, se naște într-o iesle. Ca și cum ne-ar spune: iată-mă la voi, ca hrana voastră. Nu ia, ci dă de mâncare; nu dă ceva, ci pe sine însuși. La Betleem descoperim că Dumnezeu nu este unul care ia viața, ci Acela care dă viața. Omului, obișnuit de la începuturi să ia și să mănânce, Isus începe să-i spună: „Luați, mâncați. Acesta este trupul meu” (Mt 26,26). Trupușorul Pruncului de la Betleem lansează un nou model de viață: nu devorarea și acapararea, ci împărțirea și dăruirea. Dumnezeu se face mic pentru a fi hrana noastră. Hrănindu-ne cu El, Pâinea vieții, putem să renaștem în iubire și să rupem spirala avidității și a lăcomiei. Din „casa pâinii”, Isus aduce omul acasă, pentru a deveni familiarul Dumnezeului său și fratele aproapelui său. Înaintea ieslei înțelegem că ceea ce hrănește viața nu sunt bunurile, ci iubirea; nu lăcomia, ci caritatea; nu belșugul care să fie arătat altora, ci simplitatea care să fie păzită.
Domnul știe că trebuie să ne hrănim în fiecare zi. De aceea, El s-a oferit nouă în fiecare zi a vieții sale, de la ieslea din Betleem până la cenaclul din Ierusalim. Dar și astăzi, pe altar, se face Pâine frântă pentru noi: bate la ușa noastră pentru a intra și a cina împreună cu noi (cfr. Ap 3,20). La Crăciun îl primim pe pământ pe Isus, Pâinea cerului: este o hrană care expiră niciodată, însă ne face să gustăm încă de pe acum viața veșnică.
La Betleem descoperim că viața lui Dumnezeu curge în venele umanității. Dacă o primim, istoria se schimbă pornind de la fiecare dintre noi. Pentru că atunci când Isus schimbă inima, centrul vieții nu mai este eul meu înfometat și egoist, ci El, care se naște și trăiește prin iubire. Fiind chemați în această noapte să urcăm la Betleem, casa pâinii, să ne întrebăm: care este hrana vieții mele la care nu pot să renunț nicidecum? Este Domnul sau altcineva? Apoi, intrând în peșteră, sesizând în sărăcia fragedă a Pruncului un nou parfum de viață, acela al simplității, să ne întrebăm: am nevoie într-adevăr de multe lucruri, de rețete complicate pentru a trăi? Reușesc să renunț la multele garnituri superflue ca să aleg o viață mai simplă? La Betleem, alături de Isus, vedem lume care a făcut un drum, precum Maria, Iosif și păstorii. Isus este Pâinea pentru drum. Nu-i plac digestiile leneșe, lungi și sedentare, însă cere să ne ridicăm repede de la masă pentru a servi, ca pâini frânte pentru alții. Să ne întrebăm: la Crăciun, eu frâng pâinea mea cu cel care nu are?
2). După Betleem, casa pâinii, să medităm despre Betleem cetatea lui David. Acolo David, când era copil și păstor, a fost ales ca atare de Dumnezeu să fie păstor și călăuză a poporului său. La Crăciun, în cetatea lui David, cei care îl primesc pe Isus sunt tocmai păstorii. În acea noapte, spune Evanghelia, „ei au fost cuprinși de o mare teamă” (Lc 2,9), dar îngerul le-a zis: „nu vă temeți” (v.10). Revine de multe ori în Evanghelie acest „nu vă temeți”: pare să fie refrenul lui Dumnezeu care-l caută pe om. Fiindcă omului, încă de la începuturi, tot din cauza păcatului, îi este frică de Dumnezeu: „mi-a fost frică și m-am ascuns” (Gen 3,10), spune Adam după păcat. Betleem este remediul fricii, pentru că în ciuda „nu-urilor” omului, acolo Dumnezeu îi spune pentru totdeauna „da”: pentru totdeauna va fi Dumnezeu-cu-noi. Și, deoarece prezența sa nu trezește teamă, se face prunc plăpând. Nu vă temeți: nu este spus unor sfinților, ci unor păstori, lume simplă, dar care nu se remarca desigur prin delicatețe și devoțiune. Fiul lui David se naște în mijlocul unor păstori ca să ne spună că niciodată nimeni nu mai este singur; avem un Păstor care învinge fricile noastre și ne iubește pe toți, fără excepție.
Păstorii de la Betleem ne mai spun cum să mergem în întâmpinarea Domnului. Ei veghează noaptea: nu dorm, dar fac ceea ce Isus va cere de mai multe ori: vegheați (cfr Mt 25,13; Mc 13,35; Lc 21,36). Rămân vigilenți, așteaptă în stare de veghe în întuneric; iar Dumnezeu „i-a învăluit cu lumină” (Lc 2,9). Este valabil și pentru noi. Viața noastră poate să fie o așteptare, care și în nopțile problemelor se încredințează Domnului și îl dorește; atunci va primi lumina sa. Sau o pretenție, și atunci contează doar propriile puteri și propriile mijloace; dar în cazul acesta inima rămâne închisă la lumina lui Dumnezeu. Domnul iubește să fie așteptat și nu poate fi așteptat în fotoliu, dormind. Într-adevăr, păstorii se mișcă: „au mers fără întârziere”, spune textul (v. 16). Nu stau pe loc precum cel care se simte că a sosit și nu are nevoie de nimic, dar merg, lasă turma nepăzită, riscă pentru Dumnezeu. Și, după ce l-au văzut pe Isus, deși nu erau experți în vorbire, merg și duc vestea, astfel că „toți cei care îi auzeau se minunau de lucrurile spuse lor de păstori” (v. 18).
A aștepta în stare de veghe, a merge, a risca, a povesti frumusețea: sunt gesturi de iubire. Bunul Păstor, care la Crăciun vine să dea viață oilor, la Paști îi va pune lui Petru și, prin el, nouă tuturor, întrebarea finală: „Mă iubești?” (In 21,15). De acest răspuns va depinde viitorul turmei. În noaptea aceasta suntem chemați să răspundem, să-i spunem și noi: „Te iubesc”. Răspunsul fiecăruia este esențial pentru turma întreagă.
„Să mergem, așadar, până la Betleem” (Lc 2,15): așa au spus și au făcut păstorii. Și noi, Doamne, vrem să venim la Betleem. Drumul, și astăzi, este în urcuș: trebuie trecut de culmea egoismului, nu trebuie să alunecăm în prăpăstiile mundanității și ale consumismului. Vreau să ajung la Betleem, Doamne, pentru că tu acolo mă aștepți. Și să-mi dau seama că Tu, așezat într-o iesle, ești pâinea vieții mele. Am nevoie de adierea proaspătă a iubirii tale pentru a fi, la rândul meu, pâine frântă pentru lume. Doamne, ia-mă pe umerii tăi, Bunule Păstor: iubit de Tine, voi putea și eu să iubesc și să-i iau de mână pe frați. Atunci va fi Crăciun, atunci când îți voi putea spune: „Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc” (cfr. In 21,27)».
