Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici

(1948-1956)

A. Elemente definitorii ale persecuției împotriva Episcopatului greco-catolic (1944-1970)

1. Calea Crucii comună – semnificație

Episcopii greco-catolici au acționat în deplină unitate, atât în libertate, cât și în detenție. Această unitate a fost bine percepută de guvernul comunist, pentru care ei constituiau o unică „problemă”. De aceea, Episcopatului greco-catolic i s-a impus, după arestare, o Cale a Crucii comună, din 1948 și până în 1956.

În articolul de față vom vorbi despre această Cale a Crucii comună, adică despre persecuția împotriva Episcopatului greco-catolic, începând cu momentul arestării simultane, apoi în timpul detenției, de-a lungul anilor în care episcopii s-au aflat:

- în aceleași lagăre (1948-1950),

- în aceeași închisoare cu condiții de exterminare (1950-1954),

- și în aceleași locuri de Domiciliu Obligatoriu (D. O.) – (1955-1956).

Dar mai există un sens, cel teologic, al Căii Crucii, așa cum îl precizează episcopul Iuliu Hossu în Memoriile sale:

► „Este calea Sa, a Domnului Isus. Trăieşte în sufletele noastre cuvântul Domnului: «Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie».”

► „[Este] calea aleasă, împărătească, a Crucii Tale, pe care Te-ai îndurat a mă chema aproape de Tine, împreună cu toţi scumpii fraţi episcopi ai Bisericii noastre, intrate în marea încercare […].”

► „[Este o cale împărătească], pentru că Împăratul măririi a binevoit a o călca şi străbate mai întâi; […].”

► „[Episcopul Ioan Bălan] a fost învrednicit de o moarte sfântă, purtând legăturile pentru credinţă pe calea Crucii Domnului, [legături] hărăzite celor privilegiaţi ai Lui; […].”

Tot în acest articol, vom prezenta câteva elemente din răspunsul Episcopatului pe parcursul Căii Crucii comune. Întrucât de-a lungul perioadei de detenție n-au mai fost posibile acțiuni pe teren, a existat în schimb o atitudine fermă și consecventă a episcopilor, caracterizată prin rugăciune, oferirea suferințelor pentru Biserică, refuzul de a defecționa în schimbul „libertății” și repetata neacceptare a suprimării Bisericii Române Unite. După „eliberarea” de la Sighet, episcopii supraviețuitori au încurajat credincioșii și Biserica în afirmarea drepturilor religioase ce li se cuveneau.

După despărțirea ultimilor trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului (la 16.08.1956) pentru a se preveni orice acțiune comună a lor în vederea refacerii structurilor Bisericii aflate în clandestinitate, PS Ioan Bălan, PS Alexandru Rusu și PS Iuliu Hossu și-au continuat fiecare Calea Crucii proprie, care urma să-i ducă la moartea pentru Hristos. Acest ultim parcurs este tratat la argumentarea martiriului fiecăruia dintre ei.

2) Patru etape istorice traversate de Biserica Română Unită în timpul persecuției comuniste (1944-1989):

a) Stalinismul „dezlănțuit”^{^[1]} (1944-1954)

b) O „destalinizare” ezitantă (1955-1956) – După moartea lui Stalin au avut loc câteva timide schimbări politice, care n-au durat și în timpul cărora nu s-a revenit asupra planului de suprimare a Bisericii Române Unite.

c) O represiune pe scară largă (1956/1957-1964) – Motivul declanșării acesteia a fost dat de liturghia greco-catolică ținută într-o piață publică din Cluj, la 12.08.1956. Represiunea a durat până în vara anului 1964, când au fost eliberați toți deținuții politici.

d) Perioada de după eliberarea deținuților politici (1964-1989) – În această etapă a continuat persecuția împotriva Bisericii Române Unite, aflate tot în clandestinitate.

Patru episcopi greco-catolici – PS Aftenie, PS Frențiu, PS Suciu și PS Chinezu – au murit în timpul stalinismului „dezlănțuit” (1944-1954). Doi dintre episcopii supraviețuitori Sighetului – PS Bălan și PS Rusu – au murit în timpul represiunii pe scară largă din 1956/1957-1964. PS Iuliu Hossu a murit în timpul ultimei perioade de persecuție împotriva BRU (1964-1989).

3. Persecuția împotriva Episcopatului în detenție

A existat o specificitate a persecuției împotriva episcopilor și a multor preoți greco-catolici ajunși în detenție. Astfel, un deținut politic, după ce ajungea în închisoare, ieșea din atenția poliției politice, urmând să-și execute „pedeapsa”, eventual până la moarte. Or, episcopii greco-catolici au continuat să rămână în vizorul Securității de-a lungul întregii perioade de detenție, până în ultima zi de viață. Acest tip de persecuție a urmărit două obiective:

a) Obținerea defecțiunii episcopilor sau a preoților care avuseseră funcții în Biserică înainte de 1948, pentru a se da o aparență de legitimitate „unificării” Bisericii Române Unite cu Biserica Ortodoxă Română;

b) Blocarea influenței episcopilor „eliberați” din Sighet asupra Bisericii aflate în clandestinitate.

4) „Implicarea” Bisericii Ortodoxe în perioada stalinistă pe Calea Crucii impusă episcopilor greco-catolici

Pare surprinzător faptul că primul lagăr în care au fost trimiși episcopii greco-catolici, după arestarea lor, a fost organizat tocmai în vila de odihnă de la Dragoslavele a Patriarhului României. În continuare, episcopii au fost duși în lagăre sau în D.O. organizate numai în mănăstiri ortodoxe (Căldărușani, Curtea de Argeș, Ciorogârla, Cocoș). Tot astfel, în perioada „destalinizării” ezitante, ordinele de mutare sau dispoziții de altă natură le-au fost anunțate Servilor lui Dumnezeu numai prin episcopi ortodocși, cu confirmare eventuală de la directori din Ministerul Cultelor.

Această tactică nu mai pare atât de surprinzătoare dacă ne amintim de ordinul dat de Stalin la 2.03.1945 pentru Ucraina: „Să se schițeze o «instrucțiune» pentru un atac global asupra Bisericii Catolice și pentru creșterea rolului Bisericii Ortodoxe în lupta anticatolică” [2].

În România trebuia creată aceeași impresie, și anume că represiunea împotriva greco-catolicilor emana, într-o formă sau alta, de la Episcopatul ortodox. Or, documentele dovedesc că toate ordinele care au avut în vedere detenția pe Calea Crucii comună, apoi pe Calea Crucii proprie a fiecărui episcop, au fost emise exclusiv de Securitate, fiind semnate de șefi siniștri ai terorii staliniste din acei ani: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru și de mulți alții, care le-au urmat.

5. Cele 8 etape ale Căii Crucii comune:

(1) Arestarea concomitentă a episcopilor și a 25 de canonici și preoți cu funcții de răspundere în eparhiile lor – (27/29.10.1948)

(2) Lagărul organizat la Dragoslavele pentru episcopi – (31.10.1948 - 26.02.1949)

(3) Lagărul organizat la mănăstirea Neamț pentru cei 25 de canonici și preoți – (30.10.1948 - 27.02.1949)

(4) Lagărul organizat la mănăstirea Căldărușani pentru episcopi, precum și pentru cei 21 de canonici și preoți care nu cedaseră în lagărul de la mănăstirea Neamț – (27.02.1949 - 24.05.1950)

(5) Închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet, unde au fost încarcerați episcopii, precum și canonicii și preoții menționați mai sus – (25.05.1950 - 4.01.1955)

(6) Perioadă de refacere, sub controlul Securității, a sănătății celor trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului – (6.01.1955 - 7.05.1955)

(7) D.O. la mănăstirea Curtea de Argeș, pentru cei trei episcopi – (7.05.1955 - 14.07.1956)

(8) D.O. la mănăstirea Ciorogârla, pentru cei trei episcopi – (14.07.1956 - 13/16.08.1956), după care aceștia au fost despărțiți în mod definitiv.

În cele ce urmează vom detalia unele aspecte ale celor opt etape enumerate mai sus ale Căii Crucii comune.

B. Calea Crucii comună în perioada stalinismului dezlănțuit (1948-1954)

1) Motivația arestării episcopilor

Felul în care s-au desfășurat arestările este prezentat la argumentarea martiriului fiecărui episcop în parte.

A doua zi după arestare, PS Frențiu și alți trei episcopi au fost duși în „audiență” la ministrul Cultelor. Într-un raport autograf, transmis ulterior la Nunțiatură pe cale clandestină, PS Frențiu a arătat: „[Ministrul] ne-a spus că am fost ridicați ca să nu-i polarizăm în jurul nostru pe antidemocrați”.

Tot astfel, în concluziile redactate la 3.10.1950 de lt. Gheorghe Enoiu, cu ocazia încheierii anchetei episcopului Ioan Suciu, se preciza că acesta „a fost arestat la 28 oct. 1948 [corect 27.10.1948], arestarea sa și a celorlalți episcopi greco-catolici fiind făcută ca măsură preventivă luată de guvern”.

În raportul Securității redactat la moartea episcopului Vasile Aftenie se indică la fel de explicit:

„Motivele arestării. A fost arestat la 28 oct. 1948, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici din R.P.R., arestarea lor fiind ca măsură preventivă luată de Guvern, în urma unificării bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă.”

În concluzie, episcopii greco-catolici au fost arestați pentru a se preveni o eventuală implicare și opoziție a lor la „operațiunea de unificare”. Episcopii n-au fost judecați și condamnați, nici pe motive religioase, nici pe alte motive, economice sau politice. În încercarea de a se ajunge totuși la o motivare „plauzibilă” a arestării lor, în timpul detenției din lagărul de la Căldărușani s-a încercat montarea unor procese politice episcopilor Vasile Aftenie, Ioan Suciu și Alexandru Rusu, dar nu s-a reușit.

2) Lagărul organizat la Dragoslavele (1948-1949)

Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP) informa la 29.10.1948 Direcția [sic] Regională de Securitate Pitești că vor fi trimiși la Dragoslavele un număr de „reținuți”:

„Ei vor fi cazați la casa de reședință de vară a Patriarhiei. Luați imediat măsuri pentru primirea lor acolo. Întreținerea cade în sarcina Patriarhiei. Paza cade în sarcina Dvs., luând măsuri pentru a împiedica sinucideri, evadări, răpiri dinafară.” Lista efectivă a celor cinci episcopi „pentru a fi internați la Mănăstirea Dragoslavele” a fost transmisă cu două zile mai târziu, la 31.10.1948.

a) Viața în lagărul de la Dragoslavele

Vila, inclusiv două dependințe și grădina fuseseră înconjurate din timp cu sârmă ghimpată. În primele 18 zile regimul a fost mai liber, paza fiind asigurată doar de jandarmul din comună și de agenții „invizibili” ai Securității. Episcopii au putut celebra Sfânta Liturghie prin bunăvoința parohului ortodox din sat, preotul Ioan Răuțescu, care le-a împrumutat cele necesare în acest scop.

La sosirea celor 36 de soldați de gardă, li s-a comunicat episcopilor „programul pentru deținuți”.

Într-un raport autograf redactat în lagărul de la Căldărușani, PS Frențiu spune doar atât: „La Dragoslave[le], am suferit foarte mult frig și aprovizionarea a fost insuficientă”. Iar PS Hossu notează că „viața la Dragoslavele a fost ca o introducere la ceea ce era să urmeze”.

b) Rugăciunea din lagărul de la Dragoslavele

Episcopul Hossu arată în Memoriile sale:

„Ne-am făcut programul zilnic: începutul, rugăciunile de dimineaţă şi pregătire de celebrare a sfintei liturghii, partea principală a zilelor noastre şi izvor de putere şi mângâiere. Gândul nostru mereu la scumpa noastră Biserică, fraţii noştri şi fii credincioşi, cu deplină încredere în Domnul Isus, străduindu-ne a ne ţine aproape de Inima Sa Preasfântă şi sub ocrotirea Maicii Sale Preacurate […]. De altcum, întăriţi de harul preasfânt, eram cu toţii cu sufletul ridicat şi încrezător întru toate.”

c) Cele două „propuneri” transmise de Patriarhul Justinian

La Dragoslavele episcopii au respins două propuneri de defecțiune, pe care le prezentăm în continuare:

- Propunere de defecțiune, cu ocazia primei vizite a Patriarhului

La 14.11.1948 urma să aibă loc o vizită a Patriarhului Justinian la Dragoslavele. Pentru a-și asigura „receptivitatea” episcopilor, Securitatea a pregătit aducerea prin Patriarh a unor obiecte de îmbrăcăminte indispensabile pentru sezonul rece în care se intrase. De asemenea, plutonul de soldați care urma să păzească lagărul a sosit de-abia la 4 zile după această vizită, și anume la 18.11.1948.

Patriarhul a sosit însoțit de ofițeri de Securitate de la București, precum și de ofițeri din structurile locale. În prezența acestora, el a vorbit cu PS Hossu, apoi cu PS Bălan, precum și cu ceilalți episcopi, așa cum rezultă din descrierea acestei vizite făcută în Memoriile episcopului Hossu. Iată un extras din dialogul ce a avut loc între Patriarh și PS Hossu:

„Când a vorbit cu mine în prezența domnilor din București, evident din Siguranță [Securitate], a spus cuvântul semnificativ: «că bucuria nu le este deplină, căci au dorit mult să aibă în Sinod cel puțin unul sau doi dintre noi». Aluzia era limpede și nu puteam s-o las fără răspuns și i-am zis: «Părinte patriarh, credința noastră este viața noastră; acesta mi-a fost cuvântul pe întreagă calea aceasta până în ziua de azi și, cu ajutorul Domnului, până la moarte».”

În același sens au răspuns toți ceilalți episcopi.

- Propunere de acceptare a Decretului nr. 358/1948, cu ocazia celei de-a doua vizite a Patriarhului

La 3.12.1948, Patriarhul, însoțit de vicarul său Teoctist și de ofițeri de Securitate, a venit din nou la Dragoslavele și le-a adus episcopilor Monitorul Oficial din 2.12.1948 cu Decretul nr. 358/1948, care scosese în afara legii Biserica Greco-Catolică Română. Așa cum se poate citi în Memoriile episcopului Hossu, Patriarhul a lansat, cu acea ocazie, o propunere care implica importante consecințe:

„Așa, părintele patriarh ne-a comunicat că am fost «scoși din lege» și acum să ne cerem loc de așezare, unde dorim să stăm pentru viitor.”

Răspunsul episcopilor a fost:

„Dacă este vorba de alt domiciliu, dorim să mergem fiecare la reședința sa, în orașele de reședință; până suntem împiedicați de a ne exercita slujba de episcop, să se îngrijească de arestarea noastră cei ce ne împiedică; […] De altcum, am spus că vom da cu toții un memoriu în legătură cu decretul ce ni s-a adus.”

Prin răspunsul lor, episcopii au confirmat din nou statornicia cu care au pășit pe calea ce-i va duce la martiriu. Într-adevăr, Patriarhul, la ordinul Securității, le propusese să-și aleagă un loc unde să se retragă, adică să accepte Decretul nr. 358/1948, cu toate consecințele acestuia, renunțând la prerogativele lor și ieșind din joc. Prin aceasta ei și-ar fi putut salva libertatea și viața. Cerând să se întoarcă la reședințele lor episcopale, cei șapte Servi ai lui Dumnezeu au arătat că nu înțeleg să renunțe la misiunea lor de episcopi și la dreptul la existență al Bisericii lor și că sunt gata, în consecință, să-și continue Calea Crucii.

d) Memoriul Episcopatului redactat la Dragoslavele

Așa după cum l-au anunțat pe Patriarh, episcopii au terminat de redactat la 10.12.1948 un memoriu adresat autorităților, în care au arătat „netemeinicia de drept a decretului și anticonstituționalitatea lui, cerând să se revoce Decretul nr. 358/948, redându-se Bisericii Greco-Catolice libertatea de organizare și funcționare”.

Memoriul începe printr-o dramatică sinteză:

„Dureros cutremuraţi de gravitatea unică a decretului, care înscrie în istoria Neamului, după cât cunoaştem, o siluire fără precedent a conştiinţei şi a libertăţii religioase, ne simţim îndatoraţi a Vă prezenta acest cuvânt al conştiinţei noastre de Ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice Române şi acest strigăt după dreptate, ca cetăţeni ai ţării.”

În continuare, este demonstrată invaliditatea temeiurilor pe care se sprijină decretul de suprimare a Bisericii Române Unite:

- Astfel, primul temei invocat este „revenirea comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român”.

Or, afirmă episcopii, „nu există nicio lege în urma căreia să se considere inexistent un cult religios prin trecerea mai mult sau mai puţin numeroasă a credincioşilor şi comunităţilor lui la alt cult religios”.

După cum s-a arătat însă în articolul „Desfășurarea pe teren a «lichidării» Bisericii Române Unite în 1948”, această lege inexistentă a fost substituită, în timpul Etapei a III-a a asaltului împotriva Bisericii, printr-o simplă dispoziție a Ministerului Cultelor, dată la 28.10.1948:

„Trecerile [la ortodoxie] în discuţiune fac să dispară comunitatea greco-catolică locală, chiar şi dacă [ar] exista credincioşi izolaţi. Actul unirii în sine, ca urmare a unei mişcări de mase, poate[3] constitui un element de fapt al constatării dispariţiei cultului greco-catolic.”

Tot la acest punct, episcopii au mai arătat că, în plus față de ilegalitățile semnalate de ei într-un memoriu anterior de la 7.10.1948, „pentru accelerarea procesului de exterminare a cultului nostru, Onor. Ministru al Cultelor a recurs la dispoziţii vădit tendenţioase, ca aceea de a păcăli la stabilirea confesionalităţii, numărând numai capii de familie, contrar Decretului lege No.177/1948 art. 37 şi Constituţiei.”

- Al doilea temei invocat de decret este art. 13 din Legea Cultelor, care permitea autorităților să retragă recunoașterea unui cult „în cazuri bine motivate”. Dar în decret nu se menționa nicio asemenea rațiune care să justifice retragerea recunoașterii Bisericii Greco-Catolice Române. Aici episcopii au afirmat:

„Cu toată sinceritatea, căutăm în istoria prezentă a Bisericii Greco-Catolice o acțiune care să fi contravenit Constituţiei, securităţii, ordinei publice şi bunelor moravuri, fără să găsim. Viața Bisericii Greco-Catolice este apologia celui mai creştinesc patriotism, a propovăduirii principiilor oricărei aşezări în slujba poporului, care decurg din demnitatea omului.”

f) Răspunsul persecutorului la poziția Episcopatului greco-catolic

Răspunsul de facto al autorităților la refuzul episcopilor greco-catolici de a accepta noua situație creată de Decretul nr. 358/1948, a fost trecerea la anchetarea unora dintre ei în scopul de a li se monta procese politice.

Decizia de pornire a anchetelor e confirmată și de un raport intern al Securității. Astfel, căpitanul Heinz Stănescu, șeful Serviciului „culte-secte” din Direcția I (Informații Interne) a Securității, le-a propus la 22.02.1949 șefilor săi, „în legătură cu memoriul episcopilor IULIU HOSSU, ALEXANDRU RUSU, VASILE AFTENIE, IOAN BĂLAN și IOAN SUCIU, scris în 11 [sic] decembrie 1948, și aprobat de TRAIAN FRENȚIU […]”, să se treacă la „cercetarea” episcopilor Vasile Aftenie, Iuliu Hossu[4] și Alexandru Rusu, urmând ca ceilalți să fie izolați în câte un „schit inaccesibil”.

3) Lagărul de la mănăstirea Neamț (1948-1949)

Această etapă a Căii Crucii comune a fost parcursă de grupul celor 25 de preoți și canonici cu funcții, care fuseseră arestați odată cu episcopii. Printre ei se afla și Servul lui Dumnezeu Tit Liviu Chinezu.

Cu privire la condițiile din lagăr, într-un raport ajuns la Nunțiatură, pr. Iuliu Rațiu arăta:

„După o călătorie continuă de 42-53 ore cu mașina, preoții au ajuns la Mănăstirea Neamț frânți de oboseală și sleiți de foame. Acolo au intrat într-un regim alimentar, sanitar și de igienă foarte slab. […] Din punct de vedere sanitar, deși s-au ivit mai multe cazuri grave de îmbolnăvire, și deși organele de pază au luat act de ele, n-au admis ca preoții să fie examinați de medic. […] Chiar de la început, și foarte tendențios, li s-a oprit preoților servirea Sf. Liturghii și rugăciunile în comun.”

Călugărul asumpționist Ștefan D. Berinde, într-un raport ulterior ajuns de asemenea la Nunțiatură, a arătat că izolarea la Neamț era totală, iar soldații din pază care le vorbeau preoților erau pedepsiți. Rudele și soțiile preoților care reușiseră să ajungă la mănăstire nu i-au putut vedea.

La 24/25.11.1948, exarhul Teoctist Arăpașu a discutat cu fiecare „reținut” în parte pentru „a-l pofti în casa ortodoxiei”. O descriere detaliată a acestor discuții a fost redată în memoriile lui Iuliu Rațiu. Au cedat patru preoți, dintre care doi aveau probleme de sănătate personale sau în familie.

4) Lagărul de la mănăstirea Căldărușani (1949-1950)

Episcopii au ajuns la mănăstirea Căldărușani la 27.02.1949, pe la orele 2.30-3.00 după miezul nopții. În după-amiaza aceleiași zile au sosit la Căldărușani și toți preoții care fuseseră deținuți în lagărul de la mănăstirea Neamț și care nu cedaseră „invitației” exarhului Teoctist Arăpașu.

a) Starea clădirii

Cazarea a fost făcută în clădirea fostului seminar pentru cântăreți bisericești, situată în afara zidului de incintă al mănăstirii, pe malul lacului. PS Hossu precizează:

„Toată clădirea era dărăpănată, așa cum a ieșit din cutremurul de pământ [din 1940]. Era o capelă în stare jalnică, o parte din tavan prăbușit, pavimentul cu scândurile putrede și zdrobite, o adevărată jale. […] Anexele externe [WC-ul] erau ca și inexistente și, în starea în care se aflau, amenințau viața omului. Scaun nu era și necesitățile se făceau turcește; baraca [WC-ului] era departe, la care se cobora pe o cărare, de atâtea ori acoperită de zăpadă și lunecoasă de noroi. […] Iar la ridicare, prinzându-te de scânduri, sta să se răstoarne baraca; podeaua era putredă, așa că era primejdie să cazi în groapă. Sunt silit să le pomenesc, deși îmi este greu, totuși trebuie s-o fac, ca să se vadă cum a fost așezat, după Dragoslavele, episcopatul nostru, cu cei mai aleși frați din clerul nostru. […]

Apa de băut se căra de la mănăstire și se trecea peste sârma ghimpată. În loc de baie se foloseau două lighene, ulterior cinci, la care se formau serii de așteptare de zile întregi. Apa pentru baie se aducea din lac, pe care soldatul din post, din bunăvoință, o lua și o dădea peste sârma ghimpată.”

Pe parcurs, unii dintre canonici, care se pricepeau la lucrări gospodărești, au încercat să amelioreze situația. Au rămas însă toate celelalte neajunsuri ale vieții de lagăr.

b) Percheziție amănunțită

Episcopul Hossu descrie o percheziție care i s-a făcut doar lui și episcopului Rusu cu ocazia unui control efectuat în lagăr. Operațiunea a fost detaliată și umilitoare, într-atât încât PS Hossu spune că a rămas „îngrețoșat” de felul în care au decurs lucrurile.

c) Rugăciunea din lagărul de la Căldărușani

PS Iuliu Hossu își amintește:

„La sf. liturghie pontificam, să zicem, ca protos, episcopii cu săptămâna, şi la sărbători pe rând, fiecare câte o scurtă cuvântare; se făcea totul pentru înălţarea sufletească a obştei noastre; […]. Moralul, din mila Domnului, înălţat, trăirea conştientă a privilegiului de a urma această cale la chemarea Domnului, pentru credinţă şi scumpa Biserică.”

d) Două consacrări episcopale clandestine în lagăr

Din ascultare față de cerința Papei Pius al XII-lea, Servii lui Dumnezeu au consacrat doi episcopi clandestini, pe canonicii Tit Liviu Chinezu (la 25.04.1949) și Ioan Chertes (la 25.12.1949), asumându-și toate consecințele unui asemenea act.

e) Legături cu exteriorul

Datorită curajului și dăruirii câtorva laici (Dr. Victor Gherman, Emilia Sbiera și alții), a câtorva călugări (printre care Daniil Ciubotaru), precum și a comandantului lagărului, Vintilă Bădiță, și a adjunctului său, Mihai Hrismicher, a putut avea loc, pe ascuns, un schimb de scrisori cu exteriorul, și chiar cu Nunțiatura. Așa se face că au putut circula documentele necesare consacrării episcopale, în lagăr, a celor doi canonici. Odată descoperiți, laicii și militarii menționați au ajuns cu toții la închisoare.

f) Intrarea a trei episcopi în ancheta Securității

După cum s-a arătat mai sus, etapa lagărului de la Căldărușani a fost prevăzută pentru anchete la Securitate în vederea montării unor false procese politice sau economice. Anchetele s-au desfășurat la Direcțiunea Generală a Securității Poporului, Direcția a V-a (Anchete penale), în clădirea Ministerului de Interne.

Anchetarea episcopului Suciu a început la 10.05.1949 și s-a încheiat la 3.10.1950; de aceea episcopul a ajuns la Sighet de-abia la 26.10.1950, după ceilalți episcopi.

Anchetarea episcopului Aftenie a început la 25.05.1949. El a murit în anchetă, la 10.05.1950.

Anchetarea episcopului Rusu a început la 2.01.1950 și a durat până la 22.05.1950. În concluziile de la terminarea anchetei, slt. Gheorghe Enoiu arăta: „Probele culese în timpul cercetărilor asupra episcopului RUSU ALEXANDRU nu pot să constituie motive serioase pentru care să se facă un proces public și să fie condamnat exemplar”. PS Rusu a fost retrimis în lagăr, la Căldărușani.

În fața eșecului practic al anchetelor (nici PS Suciu n-a putut fi acuzat), la 5 zile după întoarcerea PS Rusu în lagăr a fost emis ordinul de trimitere a întregului grup de episcopi și preoți greco-catolici la închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet. În perioada stalinismului „dezlănțuit”, aceasta a fost decizia finală privitoare la Episcopatul greco-catolic. Dacă n-ar fi intervenit „destalinizarea” spre sfârșitul anului 1954, mulți dintre deținuții din Sighet n-ar mai fi scăpat cu viață, așa cum se afirmă în memoriile episcopilor Iuliu Hossu și Ioan Ploscaru.

5) Închisoarea de la Sighet (1950 - ianuarie 1955)

Din cauza condițiilor de detenție, au murit la Penitenciarul „Sighet Principal” trei dintre episcopii greco-catolici: PS Valeriu Traian Frențiu († 11.07.1952), PS Ioan Suciu († 27.06.1953) și PS Tit Liviu Chinezu († 15.01.1955). Pentru a se păstra „secretul”, ei au fost îngropați noaptea, iar mormintele lor au fost mascate și n-au mai putut fi identificate.

Vom pomeni pe scurt câteva dintre „condițiile” de viață de la Sighet, insistând asupra înfometării și a lipsei de tratament medical, principalele cauze ale morții deținuților din această închisoare.

a) Transportul de la Căldărușani la Sighet

Condițiile transportului în două dube fără geamuri anunțau deja ce urma să se întâmple la Sighet. În memoriile sale, părintele Iuliu Rațiu își amintește de bezna din interiorul dubei, de aerul infestat cu motorină, de nesiguranța care îi stăpânea pe deținuți și de faptul că, la cotituri, unii dintre ei trebuiau să vomeze. Acest aspect fiind cunoscut de către ofițerii de Securitate, în dubă se găsea și o găleată.

PS Hossu vorbește de faptul că duba s-a încins din cauza căldurii de peste zi, așa încât ei erau „ca într-o căldare, fierbeau în transpirația lor”.

Însuși comandantul închisorii Sighet, lt. maj. Vasile Ciolpan, în declarația sa manuscrisă dată în fața Securității la 4.06.1955 arăta că, la sosirea primului transport cu deținuți politici către Sighet, «la una din dube a venit un deținut deja mort și unul nebun».

b) Secretul – izolarea deținuților

„Secretul” a fost o caracteristică a acestei închisori. A fost păstrat atât de bine încât, la 24.12.1954, șeful Direcției a III-a a Securității, Pavel Aranici, nu reușea să identifice locul detenției episcopilor, atunci când venise ordinul ca ei să fie „eliberați” de la Sighet.

c) Foamea

În memoriile sale, PS Ploscaru sintetizează acest aspect:

„Cel mai mare chin al temniței din Sighet a fost foamea. Regimul alimentar la această închisoare era calculat cu mare grijă, atât ca deținutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. Alimentele – pe lângă faptul că erau puține – se stricau din cauza proastei gospodăriri. […] Meniul era aproape zilnic același.”

După moartea episcopului Suciu, PS Ploscaru l-a rugat stăruitor să mijlocească pe lângă Dumnezeu pentru îmbunătățirea regimului alimentar, deoarece „era mai mult sub formă de furaje, și în astfel de condiții nu putea supraviețui nimeni mult timp”. Minunea s-a produs: „Spre uimirea mea și spre bucuria tuturor, de la 1 iulie 1953, trei zile după moartea [PS Suciu], regimul alimentar s-a îmbunătățit în mod neașteptat. Ni s-a dat hrană dublă ca înainte.”

Cu toate acestea, restul condițiilor au rămas aceleași, așa cum insistă PS Hossu de mai multe ori în Memoriile sale.

Un indiciu impresionant al consecințelor înfometării de la Sighet apare într-un paragraf care se referă la perioada de după „eliberarea” din ianuarie 1955, când episcopii au fost duși într-un loc secret pentru îngrijiri intensive:

„De refăcut, nu ne prea puteam reface; astfel am fost [de] slăbiți, [încât] puteam pipăi toate oasele și mă miram cum țin laolaltă de tendoane, când nu mai erau mușchi; zăcând în pat, nu puteam ține picior peste picior, căci cel dedesubt mă durea, așa încât eram silit să le țin lângolaltă, întinse pe pat; unii dintre frați îmi spuneau același lucru.”

d) Îngrijirea medicală inexistentă

Se poate considera că unul dintre instrumentele prin care au fost asasinați cu bună știință deținuții de la Sighet a fost „îngrijirea medicală” acordată de medicul închisorii, Iosif Lungu.

PS Hossu, PS Ploscaru și pr. Alexandru Rațiu au arătat în memoriile lor că dr. Lungu nu a consultat niciodată vreun deținut bolnav, nu le-a extras dinții care-i dureau, n-a efectuat niciun tratament, îi lăsa pur și simplu să moară, răspunzând invariabil: „Să lăsăm natura să lucreze”.

Pentru a ascunde această crimă, Securitatea l-a mutat pe dr. Lungu în decembrie 1953 de la Penitenciarul Sighet Principal (pentru deținuții politici), la Penitenciarul Sighet Raional (pentru deținuți de drept comun), lansând în același timp între deținuții politici informația falsă după care acesta ar fi uzurpat calitatea de doctor, fapt pentru care ar fi fost anchetat și condamnat. Cercetările istoricului Andrea Fürtös au arătat că Iosif Lungu a fost într-adevăr doctor, iar angajarea lui la Penitenciarul Sighet Principal s-a făcut de către adjunctul ministrului de Interne, Marin Jianu.

e) Gardienii

Pe această temă, istoricul și academicianul Constantin C. Giurescu a scris în memoriile sale de la Sighet:

„Sistemul, în special în primii trei ani [1950-1952], a fost bestial; oamenii, ca de obicei, amestecați: unii, scelerați, alții, de omenie, majoritatea, neutri, cu toții însă terorizați de o delațiune, întotdeauna posibilă a camarazilor lor, și uitându-se în toate părțile cu teamă înainte de a scoate un cuvânt”.

Enumerăm în continuare alte „condiții” de la Sighet, pe care spațiul editorial nu ne permite să le descriem în detaliu: tinetele pentru nevoi fiziologice care se aflau în celule; frigul; perchezițiile noaptea; pedepsele la carceră sau cu bătaia; izolarea deținuților grav bolnavi pentru a-i lăsa să moară singuri, așa încât codeținuții să nu știe că au murit, în scopul de a se păstra „secretul”.

Chiar și ancheta internă a Securității din anul 1955 a dezvăluit procedurile criminale aplicate deținuților din închisoarea Sighet.

f) Rugăciunea pentru Biserică

Prezentăm în continuare un fragment din Memoriile episcopului Hossu, care vorbește în numele tuturor celorlalți episcopi și arată cum se desfășura rugăciunea lor în perioada de încarcerare la Sighet:

„Rugăciunea cea mai scumpă era viaţa trăită acolo şi închinată Domnului. La orice lucru eram duşi, era rugăciune închinată Domnului. Făceam tot ce era cu putinţă să aflăm ziua Sfintelor Paşti, pentru a ne orienta cu Triodul şi apoi Pentecostarul, Înălţarea Domnului şi Sfintele Rusalii. […]

Ne-a lipsit sfânta liturghie, cu sfânta Împărtăşanie; ne-a rămas sfânta Spovedanie, pe care o făceam săptămânal, şi unii chiar mai des, cu împărtăşania spirituală, străduindu-ne să rămânem strâns uniţi cu Domnul Isus, ştiindu-L împreună cu noi: «În temniţă am fost şi aţi venit la mine...[5]»; am primit de la El marea cinste de a fi întemniţaţi pentru credinţa Lui şi simţeam că nu numai vine la noi, dar este cu noi zi şi noapte. […]”

Intenția rugăciunii era aceeași, din toată perioada persecuției:

„Gândul ce ne preocupa mereu era scumpa noastră Biserică; acesta era suspinul rugăciunilor noastre, aceasta rugăciunea muncii noastre zilnice, aceasta zilnica cerşire a milei Domnului Isus şi a Maicii Domnului ajutor puternic”.

g) Acceptarea suferinței

Alegem un paragraf, printre multe altele, la fel de semnificative:

„Eram cu toţii slabi şi unii mai aveau vreun năcaz sau altul, «senectus ipsa morbus»[6]; cu toate acestea, n-am auzit de la niciunul niciun cuvânt de tânguire, tot timpul moralul înălţat; aceasta aşa trebuia să fie şi se primea cu sufletul împăcat şi mângâiat, că aceasta este firea lucrurilor pe această cale a crucii»[7]”.

C. Calea Crucii comună în perioada „destalinizării” ezitante (1955-1956)

Această etapă istorică se va reflecta în articolul următor, care va prezenta persecuția împotriva Bisericii Române Unite aflată în clandestinitate. Se cer totuși făcute aici câteva observații referitoare la ultimele trei etape ale Căii Crucii comune:

6) Îngrijirea sănătății sub controlul Securității (1955)

Chiar din momentul deciziei de „eliberare” a episcopilor supraviețuitori ai Sighetului, autoritățile au hotărât ca aceștia să primească mai întâi o îngrijire medicală intensivă. Cu alte cuvinte, se știa foarte bine că episcopii ajunseseră să arate ca niște cadavre, motiv pentru care nu trebuiau văzuți în această stare în spațiul public. De aceea, s-a început tratarea lor timp de o lună într-o clădire conspirativă a Securității, după care au fost trimiși încă 3 luni la Spitalul „Ilie Pintilie” (azi, Spitalul de urgență „Floreasca”). Acest demers este încă o dovadă a faptului că la Sighet episcopii fuseseră trimiși de fapt la moarte.

7) D.O. la mănăstirea Curtea de Argeș (1955-1956)

8) D.O. la mănăstirea Ciorogârla (1956)

Putem caracteriza perioada de 1 an și 3 luni de D.O. la mănăstirile Curtea de Argeș și Ciorogârla prin propriile cuvinte ale PS Hossu: „Aici așa este, cu adevărat nu este așezare statornică; nesigură în această privință nu numai ziua de mâine, dar nici ceasul următor; te simți așa cum cu adevărat ești încins de altul, gata de a fi dus unde el voiește; nu mai ești om cu voință liberă, nu mai ești om stăpân pe tine; altul te stăpânește, punându-te unde vrea, când vrea și cum vrea el, tiranul nu numai al meu, ci al țării întregi, al neamului întreg […].”

În acei ani a existat o speranță că se va ajunge cel puțin la libertatea de practicare a cultului greco-catolic, dacă nu la libertatea Bisericii. Episcopii i-au încurajat pe preoți și pe credincioși în acest sens prin viu grai și prin scrisori. Ca reacție, au fost despărțiți la 16.10.1956, fiind trimiși fiecare în alt loc de D.O. Această despărțire i-a îndurerat peste măsură pe Servii lui Dumnezeu, care trăiseră în comun, timp de nouă ani, suferința trecerii prin lagăre, prin închisoarea Sighet și prin două locuri de D.O.

Se încheie aici Calea Crucii comună a Episcopatului greco-catolic. Reamintim că ceea ce a urmat pentru fiecare dintre cei trei episcopi supraviețuitori Sighetului este prezentat la argumentarea martiriului lor.

Ca o concluzie la tema tratată în acest articol, folosim o frază cu care episcopul Hossu și-a încheiat la 29.11.1961 ultimul caiet al Memoriilor sale:

„În ceasul mare al încercării Bisericii noastre scumpe în ţara robită, în mijlocul poporului înlănţuit, într-o lume biciuită de puterile dezlănţuite ale întunericului, Episcopatul Bisericii Române Unite a străbătut pe această cale luminată de Domnul, cu paşi statorniciţi de darul Lui, pe calea Crucii Sale, preamărindu-L până la sfârşit”.

Emanuel COSMOVICI în colaborare cu Pr. Cristian LANGA

Citiți și: