Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Puţină speranţă

 
Puţină speranţă
  • 12 Sep 2018
  • 365

Speranţa e unul dintre multele lucruri care ne ajută să mergem mai departe. În viaţă. Cea prezentă şi cea veşnică. N-aş dori să ne oprim asupra unor definiţii tehnice ale ei, să construim demonstraţii sterile despre beneficiile acestei virtuţi, să arunc în dumneavoastră cu întrebări înduioşătoare despre speranţă. Moara speranţelor merge de mii de ani, spunea Tudor Arghezi. La fel, n-aş dori să fac militantism despre rosturile speranţei sau să declar propagandistic avantajele ei nevăzute.

Speranţa nu este, însă, a celor disperaţi, după cum s-ar crede. Deşi speranţa vine negreşit şi pe un fond de disperare. Ea se înscrie, bunăoară, pe lista restrânsă a marilor virtuţi creştine. Desigur, fiecare dintre noi are speranţe, trage nădejde în ceva spectaculos sau firesc petrecut în mecanismul vieţii. Avem speranţe mai mici sau mai mari. De altfel, speranţa ne smulge din paralizia de zi cu zi.

Sperăm de la câteva momente de răgaz sau tihnă sufletească până la răscumpărare, la înviere sau la dobândirea Paradisului.

Dacă ar trebui să-i facem conturul, am spune că speranţa e un soi de program sădit în noi de a aştepta ceva mai bun, o combustie nevăzută ce funcţionează cu acurateţe chirurgicală de-a lungul zilei, de-a lungul vieţii. Care nu te lasă, cum se spune, chiar şi atunci când ţi se strică totul. Ea are de-a face şi cu viaţa de zi cu zi, dar şi cu viaţa care nu cunoaşte timp. Uneori e legată de şansă, alteori de credinţă. E undeva înăuntrul nostru fără, în schimb, s-o putem determina, are un domiciliu permanent în constituţia fiecăruia. Trăim mereu din speranţă, pentru că, nu-i aşa, ea e cea care moare ultima. Dar speranţa nu reprezintă o evaluare tehnică, un calcul cu finalitate logică, prevăzută. Speranţa nu e ceva pe care îl obţii la capătul unei argumentaţii raţionale, ea nu se decide pe baza unui calcul matematic, la sfârşitul unor virtuoase demonstraţii de coerenţă. De aceea, ea nu se supune unor reguli de logistică, de operaţii sau algoritmi. Ci e un mod de a paria pe varianta pozitivă, conştient, însă, că există şi varianta negativă. E un rămăşag pus pe jumătatea plină a paharului, dându-ţi seama, evident, că există şi cealaltă jumătate fără nimic. E un soi de ghid ce te orientează spre ceva bun, spre culme, prea bine ştiind că există necazul şi prăpastia. Altminteri, speranţa e o dilatare a sufletului către un scop, către lumină, către plinătate. Un autor francez spunea că speranţa e o taină a primăverii.

Probabil trăim momente când indiferent de câte necazuri vin peste noi, oricâte nenorociri se abat peste căminul nostru, oricâte dezastre pândesc orizontul nostru, există ceva înăuntrul fiecăruia care reorganizează toată babilonia de acolo, îi conferă un sens, îi creionează un happy-end. Dar şi speranţa trebuie hrănită cu ceva.

Un autor spiritual spunea să hrănim speranţa cu fapte bune. Altminteri, nu ne putem imagina speranţe, mici sau mari, dacă nu le alimentăm cu dârzenie, dacă nu le turnăm răbdare la rădăcină, dacă nu le oferim încredere cu spor, dacă nu depunem efort decisiv, dacă nu ne îngrijim de frumuseţea lor.

În enciclica Spe salvi, a papei Benedict al XVI-lea, ni se vorbeşte că speranţa e un cuvânt central al credinţei biblice, că prin speranţă prezentul deşi obositor, poate fi trăit şi acceptat pentru că el ne conduce la un scop, scopul justifică oboseala drumului, datorită speranţei.

În materie de speranţă trebuie să fim conştienţi că realitatea imediată nu e suficientă. Bănuiesc că aţi întâlnit persoane fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume (Ef 2,12). Fără coloratură, fără nuanţe, fără profil, fără calificare. De aceea, ce ne deosebeşte de ei, e tocmai că ei n-au descoperit „vestea bună”, care nu e informaţie, ci o persoană. E frumos să ştim că aşteptarea noastră se va împlini şi că în aspiraţiile noastre nu suntem singuri. Ba mai mult că speranţa noastră e o întâlnire, o regăsire.

 

de Pr. Carol-Daniel Sabău

 



Sursa:mesagerulsfantulanton.com

Știri din aceeași categorie