La sfârșitul acestei luni, soția mea va merge într-un pelerinaj la care vor participa doar femeile, având tema: „Cristos își reînnoiește parohia”. Am aflat dintr-o scrisoare primită de la organizatorul pelerinajului că voi avea și eu un rol în acesta. Mi s-a cerut să scriu o scrisoare, pe care soția mea o va primi în timpul pelerinajului. Ea nu trebuie să afle despre acest lucru, chiar dacă cititorii site-ului Aleteia.org vor citi o parte din ea. În scrisoare trebuie să-i transmit „încurajările și susținerea” mea pentru dezvoltarea sa continuă în calitate de creștin catolic.
Plicul care purta scrisoarea mi-a părut suspicios pentru că exista doar o adresă de returnare a unei persoane care trăia în aceeași subdiviziune cu noi, unde sunt președinte a asociației de proprietari. La început, am crezut că este vorba de o scrisoare de la un proprietar nemulțumit pentru că foarte rar primești scrisori de mulțumire de la proprietarii din asociație. În mod normal, mă așteptam la ce e mai rău.
Aveam dreptate, însă motivul era altul. Nu mă pricep să vorbesc despre credință și dezvoltare spirituală și nu-mi presar conversațiile cu „slăvit fie Domnul” sau „mulțumesc Isuse”. Confesiunea mea nu este ceva despre care simt nevoia să vorbesc mereu. Este parte din mine, desigur, dar cel mai adesea o exprim în mod intelectual, academic. Întreabă-mă cum mă simt și va trebui să-mi fac o programare pentru săptămâna viitoare. Așa sunt introvertiții.
Organizatorul pelerinajului părea, din fericire, să știe deja asta. Scrisoarea sa spunea: „Până și un «Te iubesc» pe o bucată de hârtie mototolită va avea un impact asupra ei.” Hârtie mototolită? Vorbea exact pe limba mea. Părea să mă cunoască foarte bine.
Soția mea ar fi înțeles mesajul de pe bucata de hârtie mototolită. Repertoriul meu de împachetare a cadourilor include o plasă pentru cumpărături din hârtie. Avea dimensiunea potrivită și era rezistentă; ce pot spune? Planul era să-i cer unui nepot să deseneze ceva pe ea, însă n-am avut niciun nepot la îndemână. Oricine a inventat plăsuțele de cadou cu toartă merită o medalie. Presupun că a fost un tip ca și mine, doar că mai deștept.
Dar rolul meu în pelerinajul soției mele m-a pus pe gânduri: chiar o pot încuraja pe soția mea să crească din punct de vedere religios? Trebuie să mă gândesc bine la asta.
Încep de aici. Primul pas în recunoaștere: Dumnezeu ne iubește pe toți și ne arată dragostea sa prin Cristos.
Ca orice creștin, dragostea pentru soția mea reflectă dragostea lui Cristos. „Soților”, a spus Sfântul Paul, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica...”
„Iubirea” nu e lipsită de capcane. Ne gândim la sentimente atunci când spunem „iubire”. Noțiunea noastră despre iubire este destul de limitată. Dar termenul grecesc pe care Paul l-a folosit, ἀγαπᾶτε, se traduce prin „a arăta iubire cuiva”. Paul vorbește despre iubire ca despre o acțiune. Toma de Aquino o definește ca pe „a-i dori binele altuia”.
În greacă mai există și alți termeni pentru „iubire”. „Eros” este, de exemplu, ceea ce te-a determinat „să-i dorești binele altuia”, ca soț. „Eros” este sentiment. Dar dacă sentimentul se poate eroda cu timpul, „a-i dori binele altuia” este veșnic și întărește căsătoria. Dacă dragostea vă va uni, acest fel de dragoste vă va uni.
Când Isus i-a răspuns lui Marcu la o întrebare despre iubire, i-a spus: „Iubește-ți semenii ca pe tine însuți”. Cel mai probabil în categoria semenilor intră și persoana cu care te-ai căsătorit. ἀγαπήσεις, „a fi iubire”, este termenul pe care îl folosește Marcu pentru iubirea de aproape.
Cum te iubești pe tine însuți? Ai grijă să mănânci, să ai unde dormi, cu ce te îmbrăca, nu? Te pricepi și să-ți oferi niște timp liber, nu? Știi să te încurajezi în fața unei probleme? Te respecți? Când greșești, bănuiesc că reacționezi cu mult calm. Exact așa funcționează „vei fi iubire” în cazul soției tale.
Acest fel de iubire imită „așa cum Cristos a iubit Biserica”, cu mențiunea că „s-a sacrificat pe sine însuși pentru ea”. Acesta este un element neașteptat. „A-i arăta iubire” soției, „a-i dori binele aproapelui” este modul drăgăstos în care soțul se abandonează pe sine însuși într-o iubire mult mai mare care este, de fapt, cea a lui Cristos.
