S-a născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, din părinţii Ioachim, preot greco-catolic, şi Rozalia.
A studiat Teologia la Budapesta (1894-1898), după care a fost hirotonit preot la 28 septembrie 1898. În 1902 a fost promovat doctor în Teologie. A activat în Eparhia de Lugoj ca şi cancelar, paroh, apoi Vicar foraneu pentru ca pe 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, să fie numit Episcop al Lugojului. La 25 februarie 1922 Episcopul Frenţiu a fost transferat la Oradea, fiind instalat la 3 mai acelaşi an.
După moartea în 1941 a Mitropolitului Alexandru Nicolescu, Episcopul Frenţiu a fost din nou mutat, acum ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, păstorind aici pe toată perioada războiului. În 1947 a revinit la Oradea.
De aici a fost arestat pe 28 octombrie 1948, şi dus în lagărul de la Dragoslavele, apoi, în februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani. În 1950 a ajuns în Penitenciarul de la Sighet, unde, după 2 ani, nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare a murit la 11 iulie 1952. Asemenea şi celorlalţi Episcopi morţi la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaşte locul înhumării şi pentru a se evita pelerinajele la mormintele martirilor ucişi la Sighet.
Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.
Cu inima plecată şi în rugăciune, la 143 de ani de la naşterea Î.P.S. Valeriu Traian Frenţiu, încercăm să-i readucem între noi, de peste timp, imaginea, aşa cum s-a păstrat şi s-a transmis de cei care i-au fost aproape, aşa cum reiese din tot ce a întreprins ca Episcop în Eparhia şi Biserica noastră, aşa cum îl ştie gândul şi inima celor care l-au cunoscut: ferm în credinţă, inteligent, blând, bun şi plin de înţelegere şi iubire.
A fost iubit în timpul vieţii, preţuit pentru limpezimea credinţei, pentru viziunea clară şi spiritul practic, pentru promovarea valorilor autentice şi a distanţei faţă de mediocritate, pentru orizontul larg şi pentru puterea de pătrundere în miezul lucrurilor şi a inimii oamenilor.
Înaltul Arhiereu a sădit BINELE pe tot cuprinsul Diecezei noastre...,,Străbătând în lung şi larg Ţara Bihariei, o parte din Sătmar şi Sălaj, ţi se vădesc minunatele alveole de aşezare românească- bisericească, lucrate sub îndelunga păstorire a Înalt Preasfinţiei Sale dr. Valeriu Traian Frenţiu”, ne spune Episcopul Ioan Suciu.
Şi totuşi, pentru că a trăit într-o lume biciuită de dezlănţuirea întunericului, cum scrie în ,,Memoriile” sale Cardinalul Iuliu Hossu, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a avut de străbătut un drum al Crucii, ,,calea luminată de Domnul, cu paşi statorniciţi de darul Lui, pe Calea Crucii Sale...”
Martiriul Episcopului Valeriu Traian Frenţiu este cunoscut azi în toată lumea. Se ştie că la suprimarea prin violenţă a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în 1948, pentru refuzul de a-şi trăda credinţa şi a trece la Biserica Ortodoxă, Episcopii şi cei mai mulţi preoţi au fost întemniţaţi. La Jubileul celor 2000 de ani de creştinism a apărut cartea ,,Le Livre des Merveilles’’( Cartea miracolelor), editată de o echipă internaţională de 158 de specialişti, sub responsabilitatea Mgr. Joseph Dore, Arhiepiscop de Strasbourg. Pentru fiecare din cele 365 de zile ale anului se comemorează un eveniment sau o personalitate în a cărei viaţă se recunoaşte sfinţenia. La pagina 1250, în capitolul ,,Martiriul Episcopilor români sau cum regimul comunist a condamnat şase Episcopi la sfinţenie”, este schiţat portretul Episcopului în ultimii ani de viaţă: ,,... are 73 de ani şi o magnifică barbă albă. Tinuta îi este semeaţă, ea aminteşte de elitele ierarhilor Bisericilor care ascund în sine un suflet de misionar gata oricând să-şi dea viaţa pentru credinţă. In închisoare i-a uimit pe gardieni când, pălmuit fiind, cu mâna tremurândă, dar cu o voce care nu şi-a pierdut fermitatea, i-a binecuvântat”.
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost fiu de preot. S-a născut la Reşiţa, a urmat Liceul ,,Sfântul Vasile” din Blaj şi Teologia la Universitatea din Budapesta, unde au studiat şi I. Agârbiceanu şi Francisc Hubic. Şi-a continuat studiile la Institutul ,,Augustinaeum” din Viena, unde a fost promovat doctor în Teologie şi hirotonit preot celib.
A lucrat doi ani la Episcopia de Lugoj, apoi a fost fost preot-paroh la Orăştie şi Haţeg, unde înviorează profund viaţa spirituală.
La 14 ianuarie 1913 este consacrat Episcop al Diecezei de Lugoj. Unul dintre foştii colegi, în cuvântul său, a spus atunci: ,,Tu ştii că coroana arhierească, cu toată strălucirea ei aurită, nu e decât un simbol. Ea înfăţişează, într-adevăr, cununa de spini a Mântuitorului şi toată splendoarea ce te va împrejmui, toate bogăţiile ce te vor înconjura nu vor fi ale tale, ci ale Bisericii, ale şcolilor şi ale poporului credincios al cărui Părinte bun şi milostiv eşti de azi înainte. Tu le ştii acestea, toate! Si purcezând pe cărarea dificilă şi sublimă a păstoririi tale, vei simţi adesea ostenelile Aceluia care a fost îmbrâncit sub povara Crucii”. Ce previziune cutremurătoare!!!
După moartea Episcopului Demetriu Radu, în atentatul din Senat, în 1922, P.S.S.Valeriu Traian Frenţiu este numit Episcop al Diecezei de Oradea. În noua calitate, a continuat opera înaintaşilor şi a ridicat-o la trepte mai înalte, a deschis spaţiu larg vieţii spirituale, bazându-se pe doi piloni: Cultul Sfintei Euharistii şi Reuniunea Mariană în Dieceza noastră au existat Reuniuni Mariane în fiecare parohie.
Ca să menţină vii forţele sufleteşti ale preoţilor, le-a impus o continuare a vieţii de seminar prin celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, prin lectura spirituală, meditaţie şi rugăciune. Pentru desăvârşirea vieţii creştine, a introdus în întreaga Dieceză Exerciţiile spirituale şi Misiunile, a creat centre de pelerinaj la Zalău şi Drăgeşti. La Catedrala ,,Sfântul Nicolae” din Oradea Sfintele Liturghii erau înălţătoare, răspunsurile Corului ,,Francisc Hubic” erau acompaniate de orchestra introdusă de Înalt Preasfinţia Sa. La chemarea Episcopului, au venit în Dieceză Ordinele călugăreşti, Asumpţioniştii şi Oblatele Asumpţioniste, cărora le-a încredinţat educaţia elevelor şi elevilor din internatele ,,Pavelian” ale şcolilor confesionale din Beiuş: Liceul ,,Samuil Vulcan” şi ,,Liceul Român Unit de Fete”. Ordinul ,,Fraţii Şcolilor Creştine” a fost adus în Oradea pentru ,,Şcoala Normală” şi ,,Academia Teologică”. Călugăriţelor Ordinului ,,Notre Dame de Sion”, le-a revenit, tot la Oradea, un liceu de fete, o grădiniţă, precum şi ,,Şcoala de Aplicaţie” de pe lângă ,,Scoala Normală”. Şcolile greco-catolice fiind deschise tuturor, indiferent de naţionalitate şi confesiune, foarte mulţi intelectuali îşi datorează destinul lor Bisericii Unite cu Roma şi Episcopilor ei, în cazul nostru, şi Episcopului Valeriu Traian Frenţiu.
Franciscanii au fost aduşi pentru pastoraţie. Prin toate aceste eforturi, Episcopul a dorit să formeze oameni cu credinţă, cu largă cultură umanistă, serioşi în faţa vieţii, generoşi, buni şi demni, adevărate carectere.
Episcopul nu a lăsat lucrări scrise în afară de ,,pastorale”, dar a sprijinit cultura. A publicat din scrierile lui I. Agârbiceanu, ,,Teologia morală” a lui Aloisie Tăutu, ,,Teologia pastorală” a lui N. Brânzeu şi ,,Noul Testament”, tradus de Episcopul I. Bălan al Lugojului, în 1925 a scos revista ,,Vestitorul”; ,,Seminarul Teologic” l-a ridicat la rang de ,,Academie Teologică”. Se poate afirma că a fost un MECENA al culturii din Bihor.
Înconjurat de oameni luminaţi, a realizat foarte mult din planurile generate de gândirea sa chibzuită. În construcţii a promovat stilul românesc cu totul nou în ţinuturile bihorene - e vorba de faţadele în stil brâncovenesc de la Institutul Teologic, de clădirea Liceului Greco-Catolic din Oradea şi de a fostului Liceu Român Unit de Fete din Beiuş, construcţie proiectată şi ridicată de Preasfinţia Sa. A zidit şi restaurat o mulţime de biserici, în Palatul episcopal a deschis o capelă cu un iconostas sculptat în lemn, adevărată operă de artă, cum operă de înaltă artă a fost şi pictura murală a pictorului A. Pall.
A modernizat Stâna de Vale, proprietatea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, a ridicat o biserică şi, tot acolo, a creat o grădină botanică subalpină sub conducerea preotului-profesor universitar Alexandru Borza. La Finiş a construit o linie ferată de 30 de km pentru exploatarea lemnului şi alta de 50 de km la Remeţi, a făcut pescăria de la Huta, a civilizat o întreagă regiune muntoasă.
Pe plan spiritual, cultural şi economic, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a pus pecetea personalităţii sale creatoare în întregul Bihor.
Loviturile nedrepte nu l-au ocolit însă pe Preasfinţia Sa. Ca participant la actul Unirii de la 1 Decembrie 1918, trăieşte în 1940, în urma Diktatului de la Viena, durerea de a fi văzut luat din hotarele Tării Ardealul de Nord. Expulzat din Oradea, îşi mută reşedinţa episcopală la Beiuş, fiind în acelaşi timp şi Administratolul Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. În Oradea rămânea Episcopul Ioan Suciu.
Pentru credinţa în Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică, toţi Episcopii greco-catolici au fost arestaţi în noaptea de 28 octombrie 1948, închişi la Dragoslavele, în vila Patriarhului Ortodox, de unde, în închisoarea de exterminare de la Sighet. La arestare, Preasfinţitului i s-a permis să celebreze o Sf.Liturghie în Capela Palatului episcopal. Când a ieşit din clădire, portarul i-a pus în mâini o bucată de prescură...De-acum, Î.P.S. Valeriu Traian Frenţiu avea să trăiască din plin strivitoarele osteneli ,,ale Aceluia care a fost îmbrâncit sub povara Crucii”... A fost tratat cu ură şi cu răutate, înjurături şi batjocură, supus celor mai umilitoare munci. A suportat totul cu răbdare senină, având la întrebările celor din jur, invariabilul răspuns: ,,Pentru aceea suntem aici, să suferim”. Episcopului nostru, care era deja foarte înaintat în vârstă, i-ar fi fost suficiente ,,ostenelile’’ anilor.
Până în ultima clipă a vieţii, Episcopii au fost lângă bunul şi blândul nostru Părinte, iar Pr. Coriolan Tămâian, cu devotament şi iubire fără margini, l-a îngrijit până a trecut la Domnul.
În ,,Memoriile” sale, Cardinalul Iuliu Hossu menţioneză cu durere: ,,N-a sunat atunci nici clopotul mare de la Catedrala din Oradea, unde nu se ştia atunci de trecerea la veşnicie a marelui şi bunului Arhipăstor, dar nu cred să fi sunat nici mai târziu, ajunse şi clopotele şi sunatul lor pe mână străină...”
Trupul Sfântului nostru Episcop a fost aruncat într-o groapă comună din ,,Cimitirul Săracilor” din Sighet... Aşa au fost aruncate şi trupurile Episcpilor greco-catolici Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu şi a Episcopului romano-catolic Anton Durcovici.
După 1989, când Biserica Greco-Catolică şi-a obţinut libertatea, prin grija Arhiepiscopiei Majore Greco-Catolice şi a P.S.S.Virgil Bercea, câţiva pumni de ţârână din ,,Cimitirul Săracilor” au fost puşi într-o urnă care a fost depusă în cripta Catedralei,, Sf.Nicolae” din Oradea pentru Episcopul Martir şi Sfânt, Valeriu Traian Frenţiu.
Pentru cei care doresc în viaţa lor un drum drept, un drum de credinţă fără şovăiri, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu este un model în accepţiunea ideală a cuvântului. Şi a nu-l uita, şi a-i cinsti memoria este pentru noi toţi o datorie de conştiinţă şi de onoare...Şi a ne ruga pentru canonizarea sa: Ridică-l, Doamne, la cinstea altarelor pe Episcopul Valeriu Traian Frenţiu.
Otilia Bălaş (egco.ro)
