Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


8 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Nu râvniţi la funcţii înalte, ci lăsaţi-vă atraşi de cele modeste

 
Nu râvniţi la funcţii înalte, ci lăsaţi-vă atraşi de cele modeste
  • 12 Mar 2018
  • 562

A treia predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

 

Îndemnul la caritate pe care l-am cules de pe buzele apostolului, în meditaţia precedentă, este cuprinsă între două scurte îndemnuri la umilinţă care se amintesc cu claritate între ele, în aşa fel încât formează o soi de cadru pentru discursul despre caritate. Citite unul după altul, omiţând ceea ce este în mijloc, cele două îndemnuri sună aşa: „Să nu vă consideraţi mai mult decât trebuie să vă consideraţi, ci fiecare să aibă despre sine o apreciere corectă. […] Nu râvniţi la funcţii înalte, ci lăsaţi-vă atraşi de cele modeste. Nu vă consideraţi pe voi înşivă înţelepţi” (Rom 12,3.16).

Nu este vorba de recomandări mărunte la moderaţie şi la modestie; prin aceste puţine cuvinte pareneza apostolică ne deschide în faţa noastră tot orizontul vast al umilinţei. Alături de caritate, sfântul Paul găseşte în umilinţă a doua valoare fundamentală, a doua direcţie în care trebuie să se lucreze pentru a reînnoi, în Spiritul, propria viaţă şi a edifica comunitatea.

Niciodată ca în acest domeniu virtuţile creştine nu ne apar ca o însuşire „a sentimentelor care au fost în Cristos Isus”. El, aminteşte în altă parte apostolul, deşi era de natură divină, „s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,5-8), iar discipolilor le-a spus El însuşi: „Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29). Despre umilinţă se poate vorbi din diferite puncte de vedere, aşa cum vom vedea că va face apostolul, dar în semnificaţia sa cea mai profundă umilinţa este numai aceea a lui Cristos. Umil cu adevărat este cele care se străduieşte să aibă inima lui Cristos.

Umilinţa ca sobrietate

În pareneza din Scrisoarea către Romani, sfântul Paul aplică la viaţa comunităţii creştine învăţătura biblică tradiţională despre umilinţă care se exprimă constant prin metafora spaţială a „înălţării” şi a „înjosirii”, a tinderii în sus şi a tinderii în jos. Se poate „râvni la funcţii înalte” ori cu propria inteligenţă, ori cu o cercetare demodată care nu ţine cont de propria limită în faţa misterului, sau cu voinţa, râvnind poziţii şi funcţii de prestigiu. Apostolul are în vedere ambele posibilităţi şi, în orice caz, cuvintele sale lovesc şi unul şi celălalt lucru împreună: atât prezumţia minţii cât şi ambiţia voinţei.

Însă în transmiterea învăţăturii biblice tradiţionale despre umilinţă, sfântul Paul dă o motivaţie în parte nouă şi originală a acestei virtuţi. În Vechiul Testament, motivul sau motivaţia care justifică umilinţa este că Dumnezeu „îi respinge pe cei mândri şi dăruieşte harul său celor umili” (cf. Pr 3,34; Iob 22,29), că El „priveşte spre cel umil, dar spre cel mândru îşi îndreaptă privirea de departe” (Ps 137,6). Însă nu se spunea – cel puţin în mod explicit – pentru ce face asta Dumnezeu, adică pentru ce „înalţă pe cei smeriţi şi îi înjoseşte pe cei mândri”. Acestui fapt i se pot da diferite explicaţii: de exemplu, gelozia sau „invidia lui Dumnezeu” (sphonos Theou), cum gândeau anumiţi scriitori greci, sau pur şi simplu voinţa divină de a pedepsi aroganţa umană, hybris.

Conceptul decisiv pe care îl introduce sfântul Paul în discursul cu privire la umilinţă este conceptul de adevăr. Dumnezeul îl iubeşte pe cel smerit pentru că cel smerit este în adevăr; este un om adevărat, autentic. El pedepseşte mândria, pentru că mândria, mai înainte de aroganţă, este minciună. De fapt, tot ceea ce în om nu este umilinţă, este minciună.

Asta explică de ce filozofii greci, care deşi au cunoscut şi au exaltat aproape toate celelalte virtuţi, n-au cunoscut umilinţa. Cuvântul umilinţă (tapeinosis) a păstrat mereu, la ei, o semnificaţie prevalent negativă de înjosire, de micime, de meschinărie şi naivitate. Filozofii greci ignorau cei doi stâlpi care permit să se asocieze între ele umilinţa şi adevărul: ideea de creaţie şi ideea biblică de păcat. Ideea de creaţie întemeiază certitudinea că tot ceea ce există bun şi frumos în om vine de la Dumnezeu, nimic exclus; ideea biblică de păcat întemeiază certitudinea că tot ceea ce este rău, în sens moral, în om, vine de la libertatea sa, de la el însuşi. Omul biblic este împins la umilinţă atât de binele cât şi de răul pe care-l descoperă în el.

Dar să venim la gândirea apostolului. Cuvântul folosit de el în textul nostru pentru a indica umilinţa-adevărul este cuvântul sobrietate sau înţelepciune. El îi îndeamnă pe creştini să nu-şi facă o idee greşită şi exagerată despre ei înşişi, ci mai degrabă să aibă, despre ei, o evaluare justă, sobră, am putea spune aproape obiectivă. În reluarea îndemnului, la versetul 16, „a-şi face o idee sobră de sine”, găseşte echivalentul său în expresia „a tinde la lucrurile umile”. Cu asta el ajunge să spună că omul este înţelept atunci când este umil şi că este umil atunci când este înţelept.

Înjosindu-se, omul se apropie de adevăr. „Dumnezeu este lumină”, spune sfântul Ioan (1In 1,5), şi adevăr, şi nu poate să-l întâlnească pe om decât în adevăr. El dă harul său celui umil, pentru că numai cel umil este capabil să recunoască adevărul; nu spune: „Braţul meu, sau mintea mea, a făcut asta!” (cf. Dt 8,17; Is 10,13). Sfânta Tereza de Avila a scris: „Mă întrebam într-o zi pentru ce motiv Domnul iubeşte atât de mult umilinţa şi mi-a venit în minte dintr-o dată, fără nicio reflecţie de-a mea, că asta trebuie să fie pentru că El este Adevărul suprem şi umilinţa este adevăr”[1].

Ce ai ce nu ai primit?

Apostolul nu ne lasă acum în vag sau la suprafaţă, cu privire la acest adevăr despre noi înşine. Unele fraze lapidare ale sale, conţinute în alte scrisori dar aparţinând tot acestei ordini de idei, au puterea de a ne scoate din orice „încurcătură” şi să ne facă să mergem cu adevărat în adâncime în descoperirea adevărului.

Una din aceste fraze spune: „Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit?” (1Cor 4,7). Există un singur lucru pe care nu l-am primit, care este în întregime şi numai al meu, şi este păcatul. Asta ştiu şi simt că vine de la mine, că îşi află izvorul în mine, sau, oricum, în om şi în lume, nu în Dumnezeu, în timp ce tot restul – inclusiv faptul de a recunoaşte că păcatul vine de la mine – este de la Dumnezeu. O altă frază spune: „Dacă cineva se consideră a fi ceva, fără să fie, se înşeală pe sine însuşi” (Gal 6,3).

„Justa evaluare” de noi înşine este, aşadar, aceasta: a recunoaşte nimicul nostru! Acesta este terenul solid, la care tinde umilinţa! Perla preţioasă este tocmai convingerea paşnică şi sinceră că, prin noi înşine, noi nu suntem nimic, nu putem gândi nimic, nu putem face nimic. Fără mine nu puteţi „face” nimic, spune Isus (In 15,5) şi apostolul adaugă: „Nu că am fi noi în stare de la noi înşine să gândim ceva…” (2 Cor 3,5). Noi putem, când e cazul, să folosim unul sau altul din aceste cuvinte pentru a elimina o ispită, un gând, o complăcere, ca o adevărată „sabie a Spiritului”: „Ce ai ce nu ai primit?”. Eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu se experimentează mai ales în acest caz: când este folosit asupra noastră, mai mult decât atunci când este folosit asupra altora.

În acest mod suntem îndreptaţi să descoperim adevărata natură a nimicului nostru, care nu este un nimic pur şi simplu, un „nimic nevinovat”. Întrevedem ţinta ultimă la care cuvântul lui Dumnezeu vrea să ne conducă, şi anume să recunoaştem ceea ce suntem cu adevărat: un nimic mândru! Eu sunt acel cineva care „crede că este ceva”, în timp ce sunt nimic; eu sunt acela care nu are nimic care să nu fi primit, dar care mereu se laudă – sau este ispitit să se laude – cu ceva, ca şi cum n-ar fi primit!

Aceasta nu este o situaţie a unora, ci o mizerie a tuturor. Este definiţia însăşi a omului vechi: un nimic care crede că este ceva, un nimic mândru. Apostolul însuşi mărturiseşte ce descoperea, când cobora şi el în adâncul inimii sale: „Descopăr în mine – spunea el – o altă lege…, descopăr că păcatul locuieşte în mine… Sunt un nenorocit! Cine mă va elibera?” (cf. Rom 7,14-25). Acea „altă lege”, „păcatul care locuieşte în noi” este, pentru sfântul Paul, aşa cum se ştie, înainte de toate auto-glorificarea, orgoliul, lauda de sine.

La sfârşitul drumului nostru de coborâre, nu descoperim, aşadar, în noi umilinţa, ci mândria. Dar tocmai această descoperire că suntem radical mândri şi că suntem aşa din vina noastră, nu a lui Dumnezeu, pentru că am devenit aşa folosind rău libertatea noastră, tocmai aceasta este umilinţa, pentru că acesta este adevărul. A fi descoperit această ţintă, sau chiar şi numai a fi întrevăzut-o ca de departe, prin cuvântul lui Dumnezeu, este un har mare. Dă o pace nouă. Ca acela care, în timp de război, a descoperit că posedă chiar sub casa sa, fără măcar să trebuiască să iasă afară, un refugiu sigur împotriva bombardamentelor, absolut sigur.

O mare maestră a spiritului – sfânta Angela de Foligno –, fiind aproape de moarte, a exclamat: „O, nimic necunoscut, o, nimic necunoscut! Sufletul nu poate să aibă viziune mai bună în această lume decât să contemple propriul nimic şi să locuiască în el ca în celula dintr-o închisoare”[2]. Aceeaşi sfântă îi îndemna pe fiii săi spirituali să facă tot posibilul pentru a reintre imediat în acea celulă, imediat ce au ieşit, pentru orice motiv. Trebuie făcut ca anumite fiare mic foarte speriate care nu se îndepărtează niciodată de la intrarea culcuşului lor aşa încât să poată reintra imediat, la primul semn de pericol.

Există un mare secret ascuns în acest sfat, un adevăr misterios care se experimentează încercând. Se descoperă atunci că există cu adevărat această celulă şi că se poate intra cu adevărat acolo ori de câte ori se vrea. Ea constă în sentimentul calm şi liniştit de a fi un nimic, şi un nimic mândru. Când suntem în celula acestei închisori, nu se mai văd defectele aproapelui, sau se văd în altă lumină. Se înţelege că este posibil, cu harul şi cu exerciţiul, să se realizeze ceea ce spune apostolul şi ceea ce pare, la prima vedere, excesiv, adică „să-i considerăm pe toţi ceilalţi superiori nouă” (cf. Fil 2,3), sau cel puţin se înţelege cu acest lucru a putut să fie posibil pentru sfinţi.

Aşadar, a ne închide în acea închisoare este cu totul altceva decât a ne închide în noi înşine; este, în schimb, o deschidere spre alţii, spre fiinţă, spre obiectivitatea lucrurilor. Contrariul a ceea ce au gândit mereu duşmanii umilinţei creştine. Înseamnă a ne închide egoismului, nu în egoism. Este victoria asupra unuia dintre relele pe care şi psihologia modernă îl consideră fatal pentru persoana umană: narcisismul.

În afară de asta, în celula aceea nu pătrunde duşmanul. Într-o zi, Antonie cel Mare a avut o viziune; a văzut, într-o clipă, toate laţurile infinite ale duşmanului întinse pe pământ şi a spus gemând: „Aşadar cine va putea evita toate aceste laţuri?” şi a perceput o un glas care-i răspundea: „Umilinţa!”[3].

Evanghelia ne prezintă un model de nedepăşit al acestei umilinţe-adevăr, şi este Maria. Dumnezeu – cântă Maria în Magnificat – „a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,48). Dar ce înţelege aici Fecioara prin „smerenie”? Nu virtutea umilinţei, ci condiţia sa umilă sau, maxim, apartenenţa sa la categoria celor umili şi a săracilor despre care se vorbeşte în continuarea cântării. Confirmă asta trimiterea explicită la cântarea Anei, mama lui Samuel, unde acelaşi cuvânt folosit de Maria (tapeinosis) înseamnă clar mizerie, sterilitate, condiţie umilă, nu sentiment de umilinţă.

Dar lucrul este clar de la sine. Cum se poate crede ca Maria să exalte umilinţa sa, fără ca tocmai prin asta să distrugă umilinţa Mariei? Cum se poate crede că Maria atribuie umilinţei sale alegerea lui Dumnezeu, fără ca prin asta să distrugă gratuitatea acestei alegeri şi să facă incomprehensibilă toată viaţa Mariei pornind de la neprihănita sa zămislire? Pentru a sublinia importanţa umilinţei, cineva a scris din neatenţie că Maria „nu se laudă cu nicio altă virtute decât cu umilinţa sa”, ca şi cum, în acest mod, s-ar face o mare onoare, şi nu în schimb o mare greşeală, acestei virtuţi. Virtutea umilinţei are un statut cu totul special: o are cel care nu crede că o are, nu o are cel care crede că o are. Numai Isus se poate declara „smerit cu inima” şi să fie aşa cu adevărat; aceasta este caracteristica unică şi irepetabilă a umilinţei omului-Dumnezeu.

Aşadar, Maria nu avea virtutea umilinţei? Desigur că o avea şi în grad foarte mare, însă asta o ştia numai Dumnezeu, ea nu. De fapt, tocmai asta constituie calitatea inegalabilă a adevăratei umilinţe: că parfumul său este perceput numai de Dumnezeu, nu de cel care-l emană. Sufletul Mariei, liber de orice concupiscenţă adevărată şi păcătoasă, în faţa noii situaţii create de maternitatea sa divină, s-a dus, cu toată rapiditatea şi naturaleţea, la punctul său de adevăr – la nimicul său – şi de acolo nimic şi nimeni n-a mai putut s-o mişte.

În aceasta umilinţa Născătoarei de Dumnezeu apare o minune unică a harului. Ea i-a smuls lui Luther acest elogiu: „Deşi Maria a primit în sine acea mare lucrare a lui Dumnezeu, a avut şi a menţinut un astfel de sentiment despre sine încât să nu se înalţe deasupra celui mai mic om de pe pământ […]. Aici trebuie celebrat spiritul Mariei minunat de curat, încât în timp ce îi este făcută o onoare aşa de mare, nu se lasă indusă în ispită, ci ca şi cum n-ar vedea, rămâne pe calea justă”[4].

Sobrietatea Mariei este mai presus de orice comparaţie chiar şi printre sfinţi. Ea a rezistat la tensiunea teribilă a acestui gând: „Tu eşti mama lui Mesia, mama lui Dumnezeu! Tu eşti ceea ce fiecare femeie din poporul tău ar fi dorit să fie!”. „De unde mie să vină la mine mama Domnului meu?, a exclamat Elisabeta, şi ea a răspuns: „A privit la micimea slujitoarei sale!”. El s-a cufundat în nimicul său şi l-a „ridicat” numai pe Dumnezeu, spunând: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul”. Domnul, nu slujitoarea. Maria este cu adevărat capodopera harului divin.

Umilinţă şi umiliri

Nu trebuie să ne înşelăm că am ajuns la umilinţă numai pentru că cuvântul lui Dumnezeu şi exemplul Mariei ne-a condus să descoperim nimicul nostru. La ce punct am ajuns în ce priveşte umilinţa se vede atunci când iniţiativa trece de la noi la alţii, adică atunci când nu mai suntem noi cei care recunoaştem defectele şi greşelile noastre, ci sunt alţii care fac asta; atunci când nu suntem numai capabili să ne spunem adevărul, ci să lăsăm să ni se spună, de bunăvoie, de către alţii. Se vede, cu alte cuvinte, în reproşuri, în corectări, în critici şi în umiliri. „Adesea foloseşte mult să ne păstrăm în umilinţă – spune autorul Imitaţiunii lui Cristos – decât alţii să cunoască şi se certe defectele noastre”[5].

A pretinde să ucidem propriul orgoliu lovindu-l singuri, fără ca nimeni să intervină de afară este ca şi cum am folosi propriul braţ pentru a ne pedepsi pe noi înşine: nu ne vom face rău niciodată cu adevărat. Este ca şi cum am vrea să extirpăm singuri o tumoare. Există persoane (şi eu sunt cu siguranţă dintre acestea) care sunt capabile să spună despre sine – şi chiar sincer – tot răul posibil şi imaginabil; persoane care, în timpul liturgiei penitenţiale, fac autoacuze de o sinceritate şi de un curaj admirabile, dar imediat ce vreunul din jurul lor dă impresia că ia în serios mărturisirile lor, sau se hazardează să spună despre ele o mică parte din ceea ce şi-au spus singure, sunt scântei. Evident mai este mult drum de parcurs pentru a ajunge la adevărata umilinţă şi la adevărul umil.

Când eu caut să primesc glorie de la un om pentru ceva ce spun sau ce fac, este aproape sigur că acelaşi om caută să primească glorie de la mine pentru ceea ce spune sau face ca răspuns. Şi aşa se întâmplă că fiecare caută propria glorie şi niciunul nu o obţine şi dacă, întâmplător, o obţine nu este decât „laudă deşartă”, adică glorie goală, destinată să se risipească în fum cu moartea. Însă efectul este la fel de teribil; Isus atribuia căutării propriei glorii chiar imposibilitatea de a crede. Le spunea fariseilor: „Cum puteţi crede voi care vă luaţi glorie unii de la alţii şi nu căutaţi gloria care vine numai de la Dumnezeu” (In 5,44).

Când suntem încâlciţi şi gânduri şi aspiraţii de glorie umană, să aruncăm în amestecul acestor gânduri, ca pe o torţă aprinsă, cuvântul pe care însuşi Isus l-a folosit şi pe care ni l-a lăsat nouă: „Eu nu caut gloria mea!” (In 8,50). Ea are puterea aproape sacramentală de a realiza ceea ce semnifică, de a risipi aceste gânduri.

Lupta umilinţei este o luptă care durează toată viaţa şi se extinde la fiecare aspect al vieţii. Orgoliul este capabil să se hrănească atât din rău cât şi din bine şi să supravieţuiască deci în orice situaţie şi în orice „climă”. Ba mai mult, spre deosebire de ceea ce se întâmplă pentru orice alt viciu, binele, nu răul, este ternul de cultură preferat de acest „virus” teribil.

„Vanitatea are rădăcini aşa de adânci în inima omului încât un soldat, un servitor de oşti, un bucătar, un hamal se laudă şi pretinde să aibă admiratorii săi şi înşişi filozofii vor asta. Şi cei care scriu împotriva laudei deşarte aspiră la lauda că au scris bine, şi cei care îi citesc la lauda că i-au citit; eu care scriu asta nutresc probabil aceeaşi dorinţă şi probabil şi cei care mă vor citi”[6].

Lauda deşartă este capabilă să transforme în act de orgoliu însăşi tendinţa noastră spre umilinţă. Însă cu harul noi putem ieşi învingător şi din această teribilă bătălie. De fapt, dacă omul tău vechi reuşeşte să transforme în acte de orgoliu, tu, cu harul, transformă în acte de umilinţă şi actele tale de orgoliu, recunoscându-le. Recunoscând cu umilinţă, că eşti un nimic mândru. Astfel Dumnezeu este glorificat şi de însuşi orgoliul tău.

În această bătălie Dumnezeu obişnuieşte să vină în ajutorul ucenicilor săi cu un remediu deosebit de eficace şi singular. Scrie sfântul Paul: „Şi, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare” (2Cor 12,7).

Pentru ca omul „să nu fie umplut de îngâmfare”, Dumnezeu îl fixează de pământ cu un soi de ancoră; îi pune „greutăţi la picioare” (cf. Ps 66,11). Noi nu ştim ce ar fi exact acest „ghimpe în trup” şi acest „înger al Satanei” pentru Paul, dar ştim bine ce este pentru noi! Fiecare care vrea să-l urmeze pe Domnul şi să slujească Biserica îl are. Sunt situaţii umilitoare de care suntem chemaţi constant, uneori noapte şi zi, la realitatea dură a ceea ce suntem. Poate să fie un defect, o boală, o slăbiciune, o neputinţă, pe care Domnul ne-o lasă, în pofida tuturor implorărilor. O ispită persistentă şi umilitoare, probabil chiar o ispită de mândrie! O persoană cu care suntem constrânşi să trăi şi care, în pofida corectitudinii ambelor părţi, are puterea de a prezenta clar fragilitatea noastră, de a demola prezumţia noastră.

Uneori este vorba despre ceva şi mai greu: sunt situaţii în care slujitorul lui Dumnezeu este constrâns să asiste neputincios la eşecul tuturor eforturilor sale şi la lucruri mai mari decât el, care îl fac să atingă cu mâna neputinţa sa în faţa puterii răului şi a întunericului. Mai ales aici el învaţă ce înseamnă „a se umili sub mâna puternică a lui Dumnezeu” (cf. 1Pt 5,6).

Umilinţa nu este numai importantă pentru progresul personal pe calea sfinţeniei; este esenţial şi pentru buna funcţionare a vieţii de comunitate, pentru edificarea Bisericii. Eu spun că umilinţa este izolantul în viaţa Bisericii. Izolantul este foarte important şi vital pentru progresul în domeniul electricităţii. De fapt, cu cât este mai înaltă tensiunea şi puternic curentul electric care trece printr-un fir, cu atât trebuie să fie mai rezistent izolantul care împiedică să se descarce curentul la pământ sau să provoace scurtcircuite. Progresului în domeniul electricităţii trebuie să-i corespundă un progres analog în tehnica izolantului. În viaţa spirituală, umilinţa este marele izolant care permite curentului divin al harului să treacă printr-o persoană fără să se risipească, sau, mai rău, să provoace flăcări de orgoliu şi de rivalitate.

Terminăm cu cuvintele dintr-un psalm care ne permite să transformăm în rugăciune îndemnul pe care apostolul ni l-a adresat cu învăţătura sa despre umilinţă:

Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată,

nici nu privesc cu trufie;

nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari

şi prea înalte pentru mine.

Sufletul îmi este împăcat şi liniştit,

ca un copil înţărcat la sânul mamei sale.

Da, sufletul meu este în mine, ca un copil în braţele mamei sale.

(Ps 130).

 

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Note:

 

[1] Sf. Tereza de Avila, Castelul Interior, VI dim., cap. 10.

[2]Il libro della Beata Angela da Foligno, ed. critica a cura di L. Thier e A. Calufetti, Quaracchi 1985, pag. 734.

[3]Apophtegmata Patrum, 7 (PG 65, 77).

[4] M. Luter, Comentariu la Magnificat, ed. Weimar 7, pag. 555 şu.

[5]Imitaţiunea lui Cristos, II,2.

[6] B. Pascal, Pensieri, nr. 150 Br.

 



Sursa:ercis.ro