Doi din cei patru delegați ardeleni care au adus Regelui Ferdinand actele rezoluției Unirii de la Alba Iulia au fost fii ai Bisericii Greco-Catolice: Episcopul Iuliu Hossu, cel care a citit proclamația de Unire și Alexandru Vaida-Voevod, omul politic care a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România.
Alexandru Vaida-Voevod, de la a cărui naștere sărbătorim astăzi 146 de ani, s-a născut într-o familie românească veche care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei. Cu episcopul greco-catolic Ioan Bob şi cu Ioan Lemény urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţia de la 1848. Strămoşii săi erau din Gîrbou, Sălaj, şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, iar vărul său primar, preotul greco-catolic Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena.
La Viena a s-a angajat în mişcarea naţională alături de colegii săi de la universitate, devenind membru și apoi președintele Societății Academice Literare "România Jună". Tot în acea perioadă, interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferinţele organizate de societatea „Politische Gesellschaft” unde erau invitaţi să ţină prelegeri reputaţi profesori, ziarişti sau politicieni.
În 1893 a luat parte la Sibiu la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, partid de care şi-a legat destinul. La Conferinţa de la Sibiu, preşedinte al partidului a fost ales un alt greco-catolic, dr. Ioan Raţiu şi s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susţine revendicările românilor din imperiu şi a denunţa politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod a asistat în casa bunicului său la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu, fiul lui Dumitru Coroianu, protopop român unit (greco-catolic) de Craidorolț. Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audienţă delegaţiei, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.
În timp ce semnatarii Memorandumului erau în închisoare, Vaida-Voevod a făcut parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului greco-catolic Vasile Lucaciu.
În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfăşurând şi o activitate în cadrul Partidului Naţional Român. În această calitate s-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei PNR-ului din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte marele om politic greco-catolic Iuliu Maniu, dar și Aurel Vlad şi Nicolae Comşa. Ulterior, activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice.
Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.
În primele guverne după Marea Unire este numit ministru de stat pentru Transilvania, iar la 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea sa. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfinţea Marea Unire, iar la 10 ianuarie 1920, primul ministru Alexandru Vaida-Voevod a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor Unirii. Astfel, el nu şi-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ştefan Cicio Pop.
În timpul șederii sale la București, la fel ca marea majoritate a ardelenilor stabiliți în capitală, Alexandru Vaida-Voievod frecventa biserica greco-catolică din strada Polonă, actuala catedrală a Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti.
Câțiva ani mai târziu, Vaida-Voevod este numit ministru de Interne, iar la 6 iunie 1932 Alexandru Vaida-Voevod redevine prim-ministru. Neputând face faţă problemelor și conflictelor interne cu care se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că „în politică greşelile nu se iartă”.
Va deveni unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai regelui Carol al II-lea. Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi în 1940 este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. Mai mult, între 20 ianuarie și 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numeşte la conducerea Frontului Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol.
În mod paradoxal, poporul, pentru a cărui Unire s-a luptat, a uitat repede rolul și meritul său în făurirea României Mari, iar evenimentele politice ulterioare, preluarea guvernării de către comuniști, au determinat ieşirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Pe 24 martie 1945 este arestat de autorităţile comuniste, iar în 1946 este pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde îşi petrece restul vieţii, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.
ACC
