Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Neagu Djuvara. Câteva repere, date, persoane, locuri

 
Neagu Djuvara. Câteva repere, date, persoane, locuri
  • 29 Ian 2018
  • 509
  • 0

Reperele vieții lui Neagu Djuvara sunt îndeobște cunoscute:

– născut la București în 1916, la câteva zile după intrarea României în Primul Război Mondial,
– studii în Franța,
– licențiat în Litere la Sorbona, în 1937,
– doctor în Drept la Paris, în 1940,
– participant în cel de-al Doilea Război Mondial între 1941-1943, rănit fiind la Odessa,
– diplomat în Ministerul Afacerilor Străine, 1943,
– curier diplomatic și apoi secretar de legație la Stockholm, participant activ la demersurile secrete de scoatere a României din războiul contra Aliaților soldate cu actul curajos al Regelui Mihai de la 23 August 1944,
– exilat din 1947 până în 1989, cu activitate în organizațiile românilor din exil, ziarist la Radio Europa Liberă,
– consilier între 1961-1984 al Ministerului Afacerilor Străine din Niger,
– docență la Sorbona în 1972, sub conducerea reputatului Raymond Aron, cu o teză despre filosofia istoriei,
– revenit în România după prăbușirea comunismului în 1989,
– istoric și publicist de prestigiu.
Românii au descoperit și au iubit la Neagu Djuvara nu doar erudiția, cât mai ales caracterul său puternic: verticalitatea, curajul opiniei, claritatea în cuvânt. A fost un intelectual care a dat mărturie, care și-a trăit vertical îndelungata viață, fără compromisuri neonorante. Rădăcinile acestui caracter puternic sunt în copilările și tinerețe, forjate și de întâlnirea providențială cu români cărora le-a purtat recunoștință.

Neagu Djuvara despre Fericitul Vladimir Ghika: „Nu am întâlnit o persoană care să îmi facă o impresie mai profundă și să-mi lase o pecete definitivă”.
Îndrumarea spirituală pe care a primit-o de la Monseniorul Vladimir Ghika, beatificat în 2013, i-a influențat profund viața: „Mărturisesc că, în lunga mea viaţă, nu am întâlnit o persoană care să îmi facă o impresie mai profundă și să-mi lase o pecete definitivă”.
În 1937, povestea adesea Neagu Djuvara, Monseniorul Vladimir Ghika, prinț român convertit la catolicism, l-a scos dintr-o încurcătură. Neagu se îndrăgostise de France, o frumoasă franțuzoaică ce provenea dintr-o familie profund catolică. Nu era însă posibilă cununia în două biserici – catolică și ortodoxă – așa cum și-ar fi dorit tânărul Neagu. Monseniorul Ghika, rudă îndepărtată cu mama lui Neagu Djuvara, a venit cu o soluție. Preot catolic venit din ortodoxie, Vladimir Ghika primise dezlegare în 1923 de la Papa Pius XI să slujescă în cele două rituri: ritul latin și ritul bizantin. Așa că a slujit cununia în rit bizantin într-o bisericuță greco-catolică din Paris. A fost, așadar, un eveniment atât catolic – așa cum cerea France și familia sa, cât și bizantin, românesc, cum dorea Neagu și familia sa. Monseniorul Ghika avea să le boteze ulterior și fiica.

Cununia religioasă – Paris 3 iulie 1937

De atunci, Neagu Djuvara l-a întâlnit des pe Monseniorul Vladimir Ghika, mai ales în anii ’39 – ’40. Asemenea multor personalități ale vremii, avea să fie profund marcat de aceste întâlniri, Neagu Djuvara pledând în 2010 pentru beatificarea Prințului:

„Nu am cunoscut în viața mea deja lungă cineva care să poată fi comparat ca puritate și complexitate cu Monseniorul Ghika. Era strania combinație între o mare mândrie de neam, cobora din voievozii Ghika, și, în acelasi timp, simplitatea lui profundă: îmbrăcat ca un sărac, devotat oamenilor cei mai simpli.”

La Ministerul de Externe, cu Victor Rădulescu-Pogoneanu, „omul care m-a însemnat cel mai mult în viața mea”

„Eu nu am avut vocație e diplomație deloc”, a mărturisit Neagu Djuvara[1]. „După trei ani de militărie, am intrat aproape accidental la Ministerul de Exerne. În primăvara lui ’43.”

[1] Cristian Pătrășconiu, „Reperele intelectuale ale dreptei românești”, editura Humanitas, 2010

Neagu Djuvara a fost în Regimentul Mihai Viteazul, regiment care fusese decimat în ofensiva spre Odessa. Din 3.000 de soldați rămăseseră doar 92 valizi în cinci luni de război. Rănit lângă Odessa și aflat la București pentru îngrijire, un apropiat prieten de familie, adjunctul directorului Cifrului, Camil Demetrescu, i-a spus lui Neagu Djuvara despre un concurs la Ministerul Afacerilor Străine.
„Și acolo am avut pe omul care m-a însemnat cel mai mult în viața mea – Victor Rădulescu-Pogoneanu [directorul Cifrului], noi îi spuneam Piki Pogoneanu, un om absolumente remarcabil și care la 34 de ani avea o autoritate și o inteligență absolut extraordinare. Bineînțeles, a avut o atitudine la procesul Maniu. Toți cei care au fost martori au zis că a fost absolut cel mai curajos, cel care îi ataca pe judecători ș.a.m.d. Bineînțeles că i s-au dat 25 de ani de închisoare, era deja paralitic, umbla în două cârje. Și, cu toată boala progresivă pe care o avea la coloana vertebrală, el a stat 15 ani până să moară în închisoare. Or, el era omul care m-a convins că, vorba lui Churchill, parlamentarismul, cu regimul partidelor, e deplorabil, detestabil, dar e cel mai puțin rău din câte există.”
Tineri diplomați de elită ai Ministerului de Externe, Piki Pogoneanu, Camil Demetrescu și Neagu Djuvara, conduși de Grigore Niculescu Buzești, aveau să joace roluri cheie în actul Regelui Mihai de la 23 august 1944 prin care a scos România din războiul contra Aliaților.

Prietenul său, Camil Demetrescu, a supraviețuit apoi închisorii de la Râmnicu Sărat și a avut bucuria să trăiască prăbușirea comunismului în 1989 și să-și reîntâlnească prietenul în 1990 și 1991.

„După revenirea din Bărăgan a lui Camil Demetrescu (după ce trecuse prin  închisorile Galaţi, Sighet, Piteşti şi Râmnicu Sărat si după doi ani la Rubla, jud. Brăila), cei doi prieteni au reluat legătura prin corespondenţă. Faptul că ştia că poate conta pe o prietenie statornică a fost o mare încurajare pentru cel rămas în ţară, iar abonamentul la L’Express oferit de Neagu Djuvara a fost o sursă preţioasă de informaţii nu doar pentru principalul destinatar, ci şi pentru cei din jurul lui (între care şi familia mea). Deşi la începutul anilor ’90 era şi el cunoscut şi respectat, Camil se bucura ca un elev de liceu de succesul lui Neagu.”[1]

Piki Pogoneanu însă avea să moară în 1962 de mâinile torționarului Vișinescu. În exil, Neagu Djuvara a povestit că la Râmnicu Sărat lui Piki Pogoneanu i s-a sugerat că i se va permite să se îngrijească în străinătate dacă va fi „mai suplu”: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”[2], a fost răspunsul acestuia.

De aş fi chemat să vorbesc de omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, l-aş pomeni pe conu’ Pichi Pogoneanu (aşa-i spuneam noi, tinerii de la Externe, lui Victor Rădulescu-Pogoneanu). Ştim că a murit în închisoare, la 10 martie 1962 (…) Vin şi eu să-i închin aceste rânduri, pentru a încerca să exprim, cu atâta întârziere, marea afecţiune pe care i-am purtat-o şi nemărginita-mi admiraţie. (…) O boală grea îl lovise, dovedindu-se fără leac şi-l lăsase aproape paralitic de picioare. Umbla cu două bastoane, cu mare greutate, târşind picioarele, dar nu îngăduia nimănui să-l ajute, pentru ca nici o clipă să nu-i slăbească voinţa de a înfrunta singur această nemiloasă adversitate. Avea pe acea vreme 33 ani. (…) Ce vor fi fost apoi pentru acest infirm acei cincisprezece ani de temniţă, până la moarte, nu încerc să-mi închipui. Cincisprezece ani!

Neagu Djuvara povestea că norocul său a fost că fusese trimis la Stockholm în ajunul lui 23 august 1944 și a rămas astfel ulterior în Occident.

„Altfel, ajungeam în închisoare şi eu. Poate şi muream acolo sau, în orice caz, ieşeam cu şira spinării ruptă, că nu poţi să ştiu dacă aş fi fost ca Piki Pogoneanu (…) sau Camil Demetrescu, adică să cedez în nimic. Unii, care nu au cedat, au murit.”[3]

Cea mai mică dintre toate catedralele Bisericii Catolice
Biserica greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de pe strada Polonă a fost ridicată în 1909, la sfințire participând PS Raymund Netzhammer, arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti și ctitor, și Prințul Vladimir Ghika. Aici au avut loc celebrele întâlniri ale Monseniorului Vladimir Ghika cu tinerii greco-catolici și ortodocși din București organizate sub egida Asociației Studenților Români Uniți ASTRU. Iată o fotografie după o asemenea întâlnire în care pot fi văzuți în centru Fericitul Vladimir Ghika și episcopul martir Tit Liviu Chinezu, pe atunci paroh al micuței biserici de pe Polonă.

Monseniorului Vladimir Ghika cu tinerii greco-catolici și ortodocși din București

Aproape fiecare păstor al acestei biserici a îndurat prigoana și a sfârșit în închisoare ori în lagăr: PS Demetriu Radu a murit în 1920 în atentatul săvârșit de comuniști în Senatul României, ca o prefigurare a jertfelor ce aveau să vie; PS Ioan Bălan a supraviețuit închisorii de la Sighet, dar a murit în 1959 sub arest la mănăstirea Ciorogârla; PS Vasile Aftenie a murit în 1950, în anchetă, la închisoarea Văcărești; PS Tit Liviu Chinezu a murit în 1955 în închisoarea de la Sighet, părintele acad. Zenovie Pâclișanu, istoric, diplomat, secretar al Adunării Naționale de la Alba Iulia și membru corespondent al Academiei Române numit în clandestinitate Vicar General al Bucureștilor, a murit în închisoarea Jilava în 1958; Fericitul Vladimir Ghika, care a ținut la catedrala greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de pe Polonă întâlnirile tinerilor ASTRU, a murit în 1954 la închisoarea Jilava.

[1] Cristian Pătrășconiu, „Reperele intelectuale ale dreptei românești”, editura Humanitas, 2010

[1] Mihaela Bărbuș: „Neagu Djuvara – un prieten statornic şi un bun român”, înliniedreapta.net, 27 ianuarie 2018

[2] Neagu Djuvara, revista „Dialog” nr. 86, aprilie 1988

[3] Neagu Djuvara: „Eu cred că există Dumnezeu. Am nevoie de El“, ziarul Lumina, 25 septembrie 2009



Sursa:episcopiabucuresti.ro

Adaugă un comentariu


6 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii