Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Fără alai, fără discursuri

 
Fără alai, fără discursuri
  • 28 Ian 2018
  • 5632
  • 0

Predica Preasfinției Sale P. S. Mihai Frățilă, episcopul greco-catolic de București

la înmormântarea istoricului NEAGU DJUVARA

Catedrala greco-catolică din București, 28 ianuarie 2018

 

Îndoliată familie, întristată adunare,

Dacă Dumnezeu ar fi un personaj lumesc, cu toții ne-am repezi, nu-i așa, să-i intrăm în grații…

Poate de aceea fariseul din parabolă își invoca meritele în rugăciune, iar fratele mai mare din Pilda fiului rătăcit își declama supunerea lipsită de iubire față de propriul tată.

Oare de ce ne convine să-l închipuim pe Dumnezeu ca pe un stăpân sever și să cultivăm timorați groaza întâlnirii cu El? De ce e atât de greu să credem în Dumnezeu care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său Unul-născut ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16)?

Din cauza strâmtorării inimii, din cauza temerilor de a privi, de a nu asculta, de a nu înțelege rostul pe care l-ar putea avea asumarea suferinței celuilalt. Și pierdem, astfel, simțul detașării de propriul egoism și harul sacrificiului – care sunt cheia păstrării omeniei.

Cu câțiva ani în urmă, l-am văzut pe Neagu Djuvara în această biserică, de mai multe ori la slujba de duminică. Slujind la altar, am simțit atunci acea curiozitate tăcută a muritorului de rând în preajma unui personaj faimos care vine și el la biserică să se închine. Am primit mai târziu, cu surprindere, un telefon din partea sa pentru a-mi cere îngăduința de a mă vizita. Am acceptat să ne vedem și, deși mă rușinam de tinerețile mele, cum spunea profetul, am avut parte de o întâlnire dintre acelea în care Dumnezeu este prezent cu certitudine între interlocutori, scriind taina inimilor.

Am putut afla astfel cum s-a petrecut căsătoria domnului Djuvara la Paris cu o franțuzoaică catolică și cât de importantă a fost întâlnirea cu Monseniorul Ghika.

Mi-a mărturisit că ar fi dorit o dublă cununie – la catolici și la ortodocși -, dar era mare strictețea și nu s-a putut. Ținând, pe drept cuvânt, la ritul său (ortodox sau bizantin cum i se mai poate spune), mama sa, născută Grădișteanu, știind că problemele sunt făcute să-și afle rezolvarea, l-a sfătuit să-l caute pe Monseniorul Vladimir Ghika, cu care erau rude.

Monseniorul, care avea dreptul de a celebra în cele două rânduieli liturgice, a găsit soluția de a celebra căsătoria catolică după ritul bizantin al mirelui. Astfel, prin înțelepciunea prelatului român, mirii, fără să aibă vreo afiliație propriu-zis greco-catolică, au avut parte de statura și stilul Bisericii Unite. Cununia domnului Djuvara de pe 3 iulie 1937, cum se vede în fotografia publicată în cartea sa „Amintiri din pribegie” (ed. Humanitas), a avut loc cu bine la Paris într-o capelă catolică de rit bizantin, la doi pași de Cartierul latin.

Fiindcă omul este o ființă fragilă și sub semnul ambiguității, al luptei interioare și al forțelor istoriei care condiționează mereu libertatea de alegere și dreapta judecată, ne vine greu să credem că marile istorii sufletești se scriu cel mai adesea foarte simplu și profund.

De aceea, din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, orice cuvânt despre un om cu reputație istorică trebuie să arate sobrietate și detașare. Chiar dacă nouă, românilor, ne cam place să ne conformăm datinilor fără consecvența de credință a unor alegeri personale, nu înseamnă că trăirea personajelor de caracter n-ar putea să scape acestui cadru fatalist. Lui Dumnezeu îi place să râdă de judecata omului, scriindu-și istoriile cu noi mai ales acolo unde reflectoarele lumești reușesc să pătrundă mai puțin.

Întâlnirea cu Monseniorul Ghika a fost evenimentul care i-a schimbat domnului Djuvara felul de citi apartenențele și l-a deschis spre universal, fără să abdice deloc de la tradiția creștină a antecesorilor lor. Ținând cont de conformismul de la noi, dorința lui Neagu Djuvara de a fi slujit public după rânduiala Bisericii Române Unite – care împărtășește același rit cu Biserica ortodoxă -, în prezența unui cleric ortodox și a unuia romano-catolic, pare astăzi, în mod evident, din altă lume. Cu atât mai mult cu cât nu se pune deloc problema de a promova o anume imagine eclezială și nici de a da apă la moara celor care relativizează credința, ca să scape de masca supunerilor docile în fața apologeticii majoritare.

Dar a constata alegeri existențial peremptorii în viața sufletească a cuiva și, prin urmare, creatoare de bunătate, este mărturia clară a harului – dincolo de apartenențe, de mofturi istorice sau de polemici de stampă ecumenică și, mai ales, dincolo de frustrări sectare. Monseniorul Ghika, pe care Neagu Djuvara l-a prețuit atât de mult, dar și Nicolae Steinhardt sunt, pentru a-i aminti, doar două din precedentele fericite.

Orice slujbă de înmormântare reamintește că Hristos este un oaspete neștiut care apare pe nepusă masă și ne pune în situația de a vedea cât, cum și la ce anume ne-a vibrat inima. La Judecată, când vom merge în fața lui Dumnezeu, nu va mai fi timp pentru investigații și nici nu vor mai fi pledoarii. Totul a fost deja scris: dacă ai iubit sau nu, dacă ai dăruit sau nu, dacă te-ai prefăcut că trăiești sau ai încercat să trăiești cu adevărat. Asta înseamnă că în timpul vieții este momentul să te ridici și să faci bunele alegeri, să spui: „Doamne, n-am merite, știu că nu te pot cumpăra, nu mă pot încrede în ce fac; iartă-mă pentru dragostea ta; dă-mi timp să mă schimb și curajul și puterea de a mă căi.”

Tocmai de aceea, pentru a evita tragismul despărțirilor, Neagu Djuvara își dorea, în apropierea ceasului morții, să se îmbarce pe o navă cu pânze și să moară pe mare. Cum cei care mor pe navă primesc ca mormânt marea, ar fi fost scutit astfel de alaiuri și discursuri pe care le considera de o desăvârșită vanitate în clipa plină de gravitate a trecerii dincolo.

A cerut ferm o slujbă de înmormântare sobră și fără discursuri. Și chiar dacă – trebuie s-o spunem! – ne costă această simplitate impusă, putem în schimb să ne luăm revanșa de a-i reaminti crezul.

A fost unul foarte simplu: să te străduiești să fii mai bun, să știi să ceri iertare pentru răul făcut, să fii generos și sensibil, fără să abdici de la ceea ce este constitutiv apartenenței tale și să ai, mai ales, acel simț de a râde în primul rând de tine însuți, ca să înțelegi de ce Dumnezeu singur este cel care – din dragoste pentru noi – are dreptul de a pune lucrurile la punct.

Probabil au fost multe vieți schimbate de felul său de a povesti istoria, și mult mai multe persoane salvate de la mediocritate, care au regăsit gustul adevărului prin introspecția sa de om cu bunul simț!

Dar ce anume a fost viața lui Neagu Djuvara, dacă nu o clipă lungă cât veacul? Ea ne inspiră și ne înzestrează cu o demnitate ce părea inexorabil pierdută, dar ne și privează, în același timp, de tezaurul naturaleții sale distinse.

Un suflet pentru care credința a fost asumarea unui dialog cu Dumnezeu, dar, mai ales, acel extraordinar respect pentru alteritate și cuviința vieții. Aici se află sorgintea clasei pe care azi, cu regret, desigur, dar mai ales cu gratitudine față de Dumnezeu, o așezăm în panteonul tot mai inaccesibil al oamenilor de caracter din neamul românesc.

 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!



Sursa:episcopiabucuresti.ro

Adaugă un comentariu


8 + = 12
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii