Ceea ce a auzit băiatul meu de 14 ani la Adorație a fost o atenționare pentru mine să tac și să am încredere.
În urmă cu 6 luni soțul meu, John, s-a înscris pentru a participa la Adorația de la ora 2 dimineața. După puțin timp, băiatul nostru de 14 ani, Patrick, a aflat de angajamentul din timpul nopții al lui John și a început să pună întrebări.
Patrick voia să știe ce oare l-ar determina pe John să se ridice din pat în mijlocul nopții, să conducă până în capătul orașului și să stea într-o capelă goală timp de o oră?
John i-a explicat lui Patrick – din nou- despre prezența vie a lui Cristos în Euharistie. După acel moment de învățătură, Patrick l-a întrebat pe John dacă l-ar putea acompania într-o noapte, iar John a acceptat și de atunci el nu a mai ratat nicio săptămână. De câteva luni atât John cât și Patrick au participat la ora 2 dimineața la o sfântă oră de Adorație la biserica din oraș.
Recent, Patrick mi-a spus că Charlotte, o cunoștință de-a noastră despre care știam că suferea de cancer, i-a fost întipărită în minte pe tot parcursul timpului petrecut în rugăciune în fața Sfântului Sacrament.
”Chiar simt că trebuie să îi dăruiesc un rozar”, mi-a mărturisit Patrick.
Eu am ezitat. Deși noi ne-am rugat din tot sufletul pentru Charlotte și familia ei, eu nici nu știam dacă ea este catolică sau nu. Dacă un rozar ar fi făcut-o să se simtă ofensată sau tulburată?
Am simțit nevoia să pot stăpâni situația, să îl descurajez pe fiul meu din a-i strecura femeii pe moarte un rozar în mâini. Însă în loc să îmi prezint părerea (nesolicitată), am șoptit această rugăciune: ”Doamne, stai pe limba mea.”
Nu am vrut să mă las pradă ispitei de a-l descuraja pe Patrick de acea inspirație, deși eu credeam că știu mai bine. A fost greu să rezist tentației, așa că am continuat să repet acea rugăciune scurtă din nou și din nou, de fiecare dată când se ivea subiectul.
Ziua următoare, Patrick a mers la școală cu rozarul și un bilet în care scria: ”Poate vei avea nevoie de asta”. El a înmânat foaia fiului doamnei Charlotte și l-a rugat să i-l dea mamei sale.
Charlotte a murit 6 zile mai târziu.
După moartea ei am aflat că Charlotte era catolică.
Într-o clipită am realizat cât de ușor aș fi putut să împiedic îndeplinirea planului lui Dumnezeu. Aș fi putut să îl opresc pe Patrick din a o ajuta pe Charlotte când avea cea mai mare nevoie.
Întâmplarea m-a făcut să mă întreb, oare cât de des cred că știu mai bine decât Dumnezeu?
Incidentul mi-a amintit de o carte pentru copii ce o avem, intitulată ”Valoarea Liturghiei”, de Josephine Nobisso. Este despre povestea unei femei bătrâne și înfometate care merge într-o brutărie. Femeia nu își permite să cumpere nimic, dar în schimb îi promite proprietarului că se va ține o slujbă pentru el în schimbul pâinii. Bărbatul a luat-o în râs și i-a spus: ”Cu ce m-ar ajuta? Eu am nevoie de bani”.
La finalul poveștii, până și bătrâna femeie recunoaște că nu a realizat de fapt valoarea neprețuită a Liturghiei, un adevărat dar disponibil pentru toți în Euharistie.
Când John l-a luat pe Patrick cu el la Adorație am crezut că e o activitate frumoasă, un prilej pentru apropiere între tată și fiu.
”Lui Patrick sigur îi place aventura din această ieșire, de ce altceva s-ar trezi în mijlocul nopții?”, mă gândeam eu. ”Trebuie să îi placă acest timp petrecut doar el și cu tatăl său”.
Precum femeia din poveste, și eu am neglijat valoarea Euharistiei; am uitat cât de puternică poate fi experiența de a sta în prezența Lui și câte lucruri minunate poate El realiza prin noi când mărturisim Gloria Sa.
E bine că Patrick nu a uitat.
Traducere: Mihaela Simionaș
