Să ne amintim mereu de episcopii noștri martiri, arestați în noaptea de 28-29 octombrie 1948 și conduși pe drumul Golgotei.
Tot într-o zi de octombrie (2015), lumea catolică a aflat despre mărturia lor, evocată în fața Sinodului Episcopilor de la Roma, în prezenţa Sfântului Părinte Papa Francisc și a 280 de episcopi. „Biserica noastră a fost suprimată de ocupația sovietică. Dar niciunul dintre cei 12 episcopi ai noștri nu și-a trădat comuniunea cu Sfântul Părinte. Biserica noastră a supraviețuit datorită hotărârii lor și exemplului lor de rezistență față de teroare și închisori. Episcopii noștri au cerut oamenilor să nu cedeze lumii. Să nu coopereze cu comuniștii”, a spus dr. Anca Maria Cernea într-un discurs tradus în mai multe limbi și devenit deja viral pe internet.
„Luptători ai războiului cultural!” exclama cu admirație un preot american, citind despre exemplul episcopilor noștri. În lucrările Providenței, așa este dat: ceea ce s-a șoptit la ureche în case, cum spune Evanghelia, să fie acum proclamat de pe acoperișuri, iar moartea lor obscură, într-o țară pe care unii nici nu o pot localiza pe hartă, să amintească azi credincioșilor de pretutindeni despre cuvintele lui Isus: “Nu vă temeţi de oameni, căci nimic nu este acoperit care să nu fie scos la iveală şi nimic ascuns care să nu fie făcut cunoscut…Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă”. (Matei 10,26-33).
Ne mândrim că episcopii noștri au rezistat compromisului și au ales loialitatea în locul trădării. Noi o numim acum trădare; la momentul respectiv, însă, cei care propuneau varianta colaborării cu regimul o ambalau deosebit de atractiv. În fond, ce aveau episcopii de pierdut? Diferența era, oricum, atât de insesizabilă: același rit, aceleași slujbe, aceleași sărbători; mai mult, avansări în scaune mitropolitane, bisericile redate… Ce era atât de grav dacă renunțau la comuniunea cu Roma?
Ce e atât de grav azi să se schimbe unele practici în Biserică, de vreme ce doctrina rămâne aceeași? Ce e atât de dificil să se recunoască și alte forme de relaționare în afară de Taina Căsătoriei, dacă oamenii se simt fericiți așa? Ce e atât de scandalos ceea ce s-a considerat scandalos de milenii, dacă societatea s-a schimbat, iar Biserica pur și simplu nu vrea să se adapteze și ea la noile realități? Compromisul începe mereu cu ceva aparent atât de nesemnificativ…
În ochii lumii, episcopii români uniți au pierdut. Au fost naivi, fundamentaliști și bigoți. Au rămas încleștați de adevărul lor, în loc să se deschidă „ascultării” și „dialogului”. Dar au primit cununa martiriului.
S-ar putea ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să trebuiască să dăm mărturie pentru adevărul credinţei. S-ar putea să fim și noi numiți habotnici, retrograzi, sau îndoctrinați. Poate nu vom ajunge să ne pierdem locul de muncă, sau să fim amenințați cu închisoarea, cum deja se întâmplă în unele țări. Dar un preț tot va fi plătit: marginalizarea celui care rămâne credincios Evangheliei şi jertfa pentru Cel răstignit.
Iar episcopii noștri ne pot ajuta cu adevărat să rezistăm, prin mărturia lor, asimilată în viața noastră. Mai mult decât evocările pompos-lacrimogene în care doar glorificăm ceea ce au trăit ei, fără a înțelege că același rău se abate, sub altă formă, și asupra prezentului în care trăim noi. Mai mult decât să ne ascundem în spatele lor ca o scuză pentru lucrurile care nu se întâmplă acum în Biserică: „Să stăm liniștiți, căci avem episcopi martiri!” Da, istoria nu a fost blândă cu Biserica Română Unită, dar istoria nu este nici acum blândă cu Biserica Universală, și numai dacă ne adunăm forțele în credință vom rezista, cu mijlocirea Sfintei Fecioare de la Fatima, cea care a promis că, la final, Inima sa Neprihănită va triumfa.
Oana Viviana și Alexis Dimcev
