De Alin Vara
Într-un interviu recent, Radu Preda, teolog ortodox și președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, afirma că distrugerea de către regimul comunist a Bisericii Greco-Catolice din România în 1948 este un act al „pedagogiei lui Dumnezeu”. Pentru a se asigura că e bine înțeles, dânsul a revenit cu un articol în Dilema Veche și în Adevărul, explicând teza inițială: „orice catastrofă, oricât de mare, are în logica credinței creștine un miez pedagogic… Mai recent, cazul Bisericii greco-catolice ne arată cum o construcție pur politică ajunge să fie distrusă tot de factori politici. Așa cum Dumnezeu a îngăduit pe Irod sau pe Iuda, tot așa aici a îngăduit tunurile Mariei Tereza și abuzul lui Stalin.” Iar într-un reportaj de la Trinitas TV, postul oficial al Patriarhiei Române, teza este reafirmată, iar violența și mascarada de la 1948 sunt prezentate ca un act benevol și entuziast al românilor transilvăneni dornici să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe. Situația a devenit însă stranie: reportajul a fost șters de pe site-ul Trinitas și de pe contul oficial de Youtube al televiziunii și numeroase persoane afirmă cu nu mai reușesc să posteze pe Facebook știrea cu acest subiect de pe Hotnew.
E necesar un răspuns, fie și pentru că actele politice sunt uneori precedate sau pregătite de războaie culturale și de hegemonii ideologice. Ideile au consecințe. Pentru o înțelegere preliminară a gravității fără seamăn a afirmației lui Radu Preda și a poziției din documentarul produs la Trinitas, e suficient să ne imaginăm care ar fi fost consecințele pentru cariera publică a cuiva care în Occident ar fi spus că Holocaustul – această singulară tragedie în istoria umanității – e parte dintr-o pedagogie divină; adică ar exista ceva cu sens acolo, o consecință pentru niște presupuse păcate colective ale poporului evreu, un act permis de Dumnezeu pentru ca ei să învețe ceva de acolo.
Argumentul meu va avea doi pași: primul în plan istoric, al doilea în plan teologic. Voi arăta că discursul ideologic ortodoxist se bazează pe un fals istoriografic și pe o filosofie a istoriei deficitară. Apoi, voi demonstra că a vorbi de pedagogia lui Dumnezeu în astfel de fenomene istorice nu are nicio legătură cu creștinismul. Și nici cu bunul-simț.
Falsificări istoriografice și abuzuri metodologice
Întâi de toate, contextul istoric: Biserica Română Unită nu este nimic altceva decât Biserica ortodoxă a românilor transilvăneni care în 1697-1700 intră în comuniune cu scaunul apostolic al Romei. În 1948, este desființată de regimul comunist, și toate proprietățile sunt confiscate sau acordate Bisericii Ortodoxe, numind această nedreptate „Unire” sau „Întoarcere la Biserica-Mamă”.
Radu Preda și mulți ortodocși numesc această biserică, o „construcție pur politică”. Un clasic exemplu de reducționism. Actul Unirii din 1700 are loc, desigur, în vremea stăpânirii habsburgice din Transilvania, ba chiar a fost susținut deschis de Viena, dar el este în primul rând un act eclezial ce se integrează în linia deschisă de Uniunea vremelnică a celor două Biserici, Apuseană și Răsăriteană, de la Florența (1439). Spiritul acestei uniuni este o recunoaștere reciprocă a faptului că cealaltă parte nu este eretică – cele patru puncte dogmatice florentine marchează o înțelegere teologică comună, cu termeni diferiți, a acelorași adevăruri – și o atentă conservare a autonomiei disciplinare și rituale în cele două Biserici. Este drept că în epocă istoriografia romano-catolică – de spirit dur tridentin – și ortodoxă au văzut mai târziu aici o lepădare de Ortodoxie pentru o supunere necondiționată față de autoritatea supremă, personală, a Papei, dar înțelegerea semnatarilor acestor acte e departe de așa ceva.
Cei care caută în acei ani persecuții diabolice vor fi dezamăgiți. Coerciția nu a existat. Însă discursul ortodox amestecă aici evenimente petrecute patruzeci-cincizeci de ani mai târziu, când largi zone din Transilvania au abandonat Unirea după predicile cu ton apocaliptic ale lui Visarion și Sofronie. Două fenomene distincte, separate în timp, sunt combinate forțat într-un singură invenție istoriografică: „Unirea ca act politic habsburgic”.
Sigur că în anii 1740-1760 au existat conflicte sângeroase. Memoriile de protest din partea ortodocșilor vorbesc despre presiuni ale episcopului unit Petru Pavel Aron pentru ca forțele de ordine locale să intervină în forță. (Deși ne putem întreba: episcopul unit ceruse intervenția pentru a converti pe cei „rătăciți” sau pentru a opri pe căi legale actele de violență?) Răspunsul Vienei: prudență. Așa cum arată preotul și istoricul ortodox Mihai Săsăujan[i], măsurile austriece de intensificare a controlului de la granițe nu pot fi explicate doar prin rațiuni confesionale. Transilvania era un teritoriu nesigur din punct de vedere militar (graniță cu turcii) și sanitar – în acei ani se impusese o carantină împotriva ciumei care bântuia în Balcani. Nu doar călugării misionari ortodocși (adesea trimiși de biserica ortodoxă sârbă, adversară a Unirii) treceau cu dificultate granița. Orice persoană avea nevoie de un pașaport militar.
Mai mult, reia pr. Săsăujan, Viena a insistat mereu ca cei care se întorceau la Ortodoxie „din ignoranță” (dintr-o naivă convingere, am traduce azi) să fie lăsați în pace. Doar cei care îndemnau la rebeliune și violență trebuiau să fie prinși imediat. Zonele compact ortodoxe Sibiu, Făgăraș și Brașov trebuiau să fie lăsate să își păstreze credința. În 1759 se emite un decret de toleranță care permitea libertatea religioasă în Transilvania. Curând, românii ortodocși care refuzaseră Unirea vor avea și un episcop. Continuă cererile din Cancelaria Aulică pentru absența oricărei constrângeri religioase. Cât despre „tunurile Mariei Tereza”, sintagma „de efect” a domnului Radu Preda, totul e o vorba goală: împărăteasa îi scrie clar generalului Buccow, general-comandant al Transilvaniei pentru doi ani, să se arate „zel nu în asprime, ci în propovăduirea învățăturii de credință”. Generalul va alege însă asprimea, cu consecința că după câteva luni a fost schimbat temporar din funcție. Iar la scurt timp a murit.
Cu alte cuvinte, imaginea istorică a acestei epoci este inevitabil formată din lumini și umbre. Dar ideologia nu ține cont de nuanțe. Atitudinea generală a austriecilor a fost de încurajare a unei Uniri, pe fondul unor tratative ecleziastice care au mizat doar pe persuasiune, nu pe violență. Cincizeci de ani mai târziu, după o propagandă ortodoxă care nega validitatea până și a botezului catolic (Visarion le spunea oamenilor că toți copiii botezați greco-catolici vor ajunge în focurile iadului), mulți oameni au abandonat Unirea cu Roma din frică apocaliptică și dezinformare. Au apărut conflicte și o perioadă tulbure în care un istoric trebuie să distingă între exagerări și realitate, presiuni locale și politica Vienei, biserică și stat.
Chiar ținând cont de toate aceste lucruri, să reduci totul la politic trădează un purism suspect. Oare Conciliul din Niceea (325), determinant pentru dogma creștină, a fost un construct politic pentru că a fost convocat și prezidat de Împărat? Oare convertirile popoarelor europene, adesea plecând de la convertirea regilor, sunt acte politice, așadar nule în plan spiritual, aflându-se sub o presupusă condamnare divină? Orice analiză atentă a surselor și o viziune istorică sănătoasă va observa că rareori creștinismul a avut succes când s-a încercat impunerea lui cu forța. Convingerile religioase fac parte dintr-un for interior în care nu poate intra nimeni cu bocancii. Chiar după o generație în care, ca să folosim clișeul, „armate catolice însetate de sânge și bogății ar impune religia lor, instigate fiind de cardinali cu fețele ascunse în penumbră”, tot ar fi nevoie în următoarea generație de o muncă atentă a misionarilor, mizând doar pe exemplu personal și simpla putere a cuvintelor, pentru ca ceea ce a fost „impus” să rămână.
Or, în Transilvania, cu toate episoadele izolate de tip Buccow, istoria religioasă a urmat în general tiparul unei confruntări misionare, a cuvintelor. Ortodocșii nu au devenit calvini până la 1700, cu toate presiunile; pe fondul acestei amenințări, vine Unirea cu Roma. Cincizeci de ani mai târziu, aceasta a fost în mare parte abandonată prin forța unor predici; iar apoi Biserica Unită se repliază, își educă clerul, adoptă un spirit misionar și, prin zel și inteligență, recâștigă pentru Unire jumătate dintre români. Unde e coerciția în această istorie?
Începea astfel o istorie, ocultată în comunism, în care Biserica Unită a fost un motor civilizator pentru toți românii. Mizând pe educație, excelență, verticalitate, expusă permanent gândirii occidentale și, mai important, acelui ethos adâncit în istorie și aprins de zel misionar și cultural al catolicismului, această biserică a marcat decisiv intrarea în modernitate a românilor transilvăneni. Ar fi imposibil să înțelegem pe deplin motivațiile și traiectoria unor personalități greco-catolice ca Inochentie Micu (episcop), Samuil Micu (călugăr), Gheorghe Șincai (preot), Petru Maior (preot), Ion Budai-Deleanu (fiu de preot), Simion Bărnuțiu (preot), Timotei Cipariu (preot), George Barițiu (fiu de preot), Andrei Mureșanu, George Coșbuc (fiu de preot), Gheorghe Pop de Băsești, Ion Agârbiceanu (preot), Iuliu Hossu (episcop și cardinal), Iuliu Maniu, Doina Cornea, Corneliu Coposu, fără a ne referi la însăși viziunea despre lume și istorie pe care Biserica Unită o aduce în Transilvania prin apartenența ei la Biserica Universală și la lumea occidentală. Ne aflăm aici în fața unui parcurs cultural care nu poate fi ignorat: contactul cu gândirea scolastică, cu metafizica și morala predate în universitățile occidentale de sute de ani; receptarea iluminismului și a conceptului de demnitate a persoanei care se cristaliza încet-încet în reflecția socială a Bisericii; condamnarea vehementă de către Vatican a nazismului (1937), fascismului (1931) și comunismului (1937) – toate acestea nu aveau cum să nu marcheze pozitiv parcursul acestei Biserici locale în acest colț al Europei.
În rest, exercițiul domnului Preda în trasarea cauzalităților istorice ar provoca probabil amuzament în rândul istoricilor. Bizantinologii au motive să se teamă: toată munca lor trecută și viitoare, toată căutarea laborioasă a cauzelor măririi și decăderii Bizanțului sunt pe cale să se încheie. Domnul Preda a găsit explicația pentru căderea marelui imperiu: încercarea de uniformizare cultural-religioasă. O singură cauză. Școala românească a eseului subțire – arta mânuirii verbului spumos, zborul când vesel, când solemn peste cele mai complexe tematici într-o „pastilă” editorială săptămânală – a mai produs o perlă. Explicația aceasta amintește de pasajul din „Război și pace” în care Tolstoi îi ironizează pe istoricii care spuneau că Napoleon nu a câștigat bătălia de la Borodino pentru că… avea guturai. În realitate, tot fluviul istoriei e mult mai complex, cu milioane de cauze interacționând una cu alta într-o curgere care face imposibil orice diagnostic grăbit.
Desigur însă, exemplu cu Bizanțul îi servește domnului Preda pentru a livra ceea ce îl interesa de fapt: găsirea unei explicații istorico-teologice pentru persecuția Bisericii Greco-Catolice. Sunt singurul de aici căruia i se taie răsuflarea în fața acestui salt logic? De când, în orice știință modernă, este permis acest amestec imprudent dintre două planuri epistemologice radical diferite? Orice om de știință și orice specialist în „umanioare” va reacționa imediat în fața unei intruziuni filosofico-teologice. Și orice teolog stăpân pe propriul domeniu se va abține de la a aplica propriile categorii într-un demers istoric ce vizează perioada post-pascală, de când Revelația istorică se încheie odată cu moartea ultimului apostol. Adică e legitim să vorbim despre intervenția în istorie a lui Dumnezeu în vremuri biblice, dar în cazul epocilor mai recente e bine să fim prudenți.
Cui i-ar trece prin cap în lumea civilizată să caute în Holocaust o explicație care să rezide nu în „răul radical” al totalitarismului, ci în… istoria poporului evreu? Ce legătură strict istorică poate exista între evenimente petrecute în sec. XVIII și asaltul stalinist asupra bisericilor greco-catolice din Ucraina și România din 1946-1948? Oare nu arată simplul fapt al acestui asalt că aceste biserici făceau ceva substanțial în această zonă, oferind o solidă formare religioasă și o apartenență catolică transnațională, venind în conflict direct cu viziunea nivelatoare, autarhică, a totalitarismului?
În mod halucinant, o parte din elita ortodoxă a justificat această crimă pentru că a adus „întoarcerea în sânul Bisericii Ortodoxe”. Marele erou teologic al Ortodoxiei românești, Dumitru Stăniloae, după ce a slujit o hidoasă formă de naționalism etnicist, mergând până la a face apel la purificarea etnică în anii ’40, a produs în comunism cartea „Uniatismul religios din Transilvania: încercare de dezbinare a poporului român”, în care a inventat o narațiune despre presupusa bucurie a credincioșilor din Transilvania în momentul „Unirii” din 1948. Minciuni. Șapte episcopi greco-catolici au murit martiri, sute de preoți întemnițați, mii de familii distruse, teroare la scară largă: acesta e singurul bilanț al acelor ani. Iar al doilea om din ierarhia ortodoxă rusă, mitropolitul Ilarion Alfeyev, întrebat de un jurnalist american ce crede despre „Unirea” din Ucraina din 1946, a apărat falsul „Sinod” de la Lviv, orchestrat de NKVD. Nu se cutremură nimeni în această zonă a Europei, auzind asemenea lucruri?
Și pentru ca să fie clar de ce aceste afirmații comit nu doar un abuz epistemologic, ci și unul teologic, e timpul să trecem la ultima parte a argumentului.
Problema răului în teologie
Orice analiză a Vechiului Testament va arăta că nu se poate vorbi de o singură teologie a păcatului, a consecințelor sale și a pedepsei divine. Există o pluralitate de viziuni care fac imposibilă alcătuirea unei singure narațiuni. Sunt pasaje care vorbesc într-adevăr despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatul individual sau colectiv. Dar și acestea își primesc o contrapondere a milostivirii infinite: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam. Și mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce mă iubesc și păzesc poruncile mele” (Ex 20:5-6). În teologia profeților Ieremia și Iezechiel, această viziune va fi însă corectată: fiecare om va plăti pentru păcatele sale (cf. Ier 31:30), fără a suporta consecințele păcatelor părinților. În plus, hermeneutica acestor pasaje trebuie să țină cont la nivel istorico-critic de limitările umane ale fiecărui autor biblic, de condiționările culturale în care Revelația se „îmbracă” de-a lungul istoriei, după o logică a Întrupării; iar la nivel teologic, de pedagogia lui Dumnezeu care însoțește destinul omului pe măsura gradului de înțelegere al fiecărei epoci, explicitând Revelația și dezvăluindu-Se pe Sine gradual. De aceea știm să discernem între datat și actual în Biblie, între sens literal și spiritual, între firul roșu al Revelației și aspecte secundare.
Dar culmea și, într-un anumit sens, criza (creatoare) a Vechiului Testament se află în cărțile lui Iov și în al patrulea imn al „slujitorului suferind” din Isaia. Prima sfidează înțelegerea tradițională care vedea în suferință o consecință a păcatului. Adică legătura dintre faptă și soartă, act and fate, Tun-Ergehen-Zusammenhang[ii] Iată aici pe cineva care, deși suspectat, certat și batjocorit de prietenii săi, acuzat fiind că suferea în mod îndreptățit, își strigă nevinovăția în fața lui Dumnezeu. Confruntarea dramatică atinge punctul culminant în clipa intervenției lui Dumnezeu, care îi ceartă pe prietenii lui Iov și își afirmă transcendența infinită, învăluind și mai mult în mister logica divină și logica istorică. Există aici o pedagogie, dar nu în sensul limitat și liniar propus de domnul Preda, ci mai degrabă într-o scurtcircuitare a însăși ideii de „sens”, de „pedagogie”: singura „învățătură” a acestei povești este că… nu există o învățătură, o explicație umană, fără rest, a problemei suferinței.
Interogația se adâncește însă. În imnul slujitorului suferind din Isaia 52:13-53:12, ne este înfățișată o figură misterioasă care „nu avea formă și nici frumusețe pe care să o privim… Disprețuit și refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinței, de care îți ascunzi fața. Era disprețuit și noi nu l-am luat în seamă.” Un „nimeni” desfigurat, disprețuit, singur. Un nou Iov? Nu. Mai mult decât Iov: „Iar el a purtat suferințele noastre și durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu și umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecați”.
Acest om nu doar că suferea pe nedrept, dar suferea și pentru alții, asumând pedeapsa care pe drept ar fi trebuit să cadă asupra oamenilor, pentru a le aduce din nou pacea cu Dumnezeu și vindecarea. Pentru evrei, această figură misterioasă a fost interpretată ca însuși poporul evreu sau ca Mesia încă așteptat. Pentru creștini, această figură este Hristos. El, cel care le spune ucenicilor că orbul din naștere nu era așa pentru că el sau părinții lui ar fi păcătuit, apare în istorie ca Cel asupra căruia a căzut mânia lui Dumnezeu care în mod normal ar fi trebuit îndreptată asupra întregii omeniri, căzută iremediabil în păcat. Aici e de fapt „scandalul Crucii”, unde misterul suferinței dislocă o rațiune care până atunci funcționa fără greș în a găsi „consecințe ale păcatului” și „pedagogii divine”. Dacă mânia lui Dumnezeu nu e de fapt decât chipul drept al unei iubiri arzătoare ce vrea cât mai repede să consume tot ceea ce îl îndepărtează pe om de fericirea sa – vederea feței Creatorului – înseamnă că răul lumii nu are niciun sens. Fiind absență ontologică a Binelui, răul este permanent sub judecata divină. Prizonier lumii căzute, incapabil să se ridice singur, omul a avut nevoie de jertfa lui Hristos, care primește în trupul său întregul abis al păcatului, dezagregării și morții. În acest sens putem vorbi despre „mânia” lui Dumnezeu asupra Fiului său: pentru că Fiul asumă voluntar această coborâre în neant, salvând omenirea.
Doar așa putem spune că în creștinism suferința capătă sens prin jertfa lui Hristos: suferința, ca ceea ce înainte nu avea de fapt niciun sens ontologic și moral, fiind lipsită de vreo rațiune pedagogică, primește acum însăși prezența Mântuitorului, care va fi alături de orice om lovit de rău. Dar aceasta e ceva radical diferit de gândirea liniară: „suferință, deci consecință a vreunui păcat.” Altfel spus, e însăși teologia creștină (și cea iudaică târzie) cea care interzice speculațiile istorico-teologice. Despre suferința istorică, Biserica știe doar atât: în Vechiul Testament există o pluralitate a teologiilor, iar Noul Testament vorbește despre asumarea de către Hristos a oricărei presupuse „pedagogii divine”. Ultimul cuvânt despre suferință a lui Dumnezeu este, de fapt, Cuvântul răstignit pe Cruce. El moare în locul nostru. Restul e ideologie.
Un apel
Iar dacă ar fi să ne întoarcem la suferința Bisericii Greco-Catolice în comunism, și de fapt la suferința oricărui om sau grup în modernitate, oare dumneavoastră, domnule Radu Preda, și voi, acei frați ortodocși ce încă jubilați auzind despre „reîntregirea din 1948”, nu v-ați gândit că toți episcopii pierduți în neantul pușcăriilor, toate familiile distruse de arestarea preoților, toate milioanele de victime ale urgiilor secolului 20, au suferit și pentru voi? Și nu doar pentru că au dat mărturie asupra demnității umane călcate în picioare de o istorie dereglată, nu doar pentru că sunt darurile cele mai înalte pe care această țară le-a oferit memoriei întregii umanități, dar și pentru că, așa cum scria Isaia, ei toți au luat chipul acelui „om al durerii”, cu „chipul desfigurat”, „de care îți ascunzi fața”, căzând ca niște semințe uitate în pământul istoriei, ispășind nenumărate fărădelegi, aprinzând torțele iubirii lor în prăpastia întunecată a deznădejdii, implorând milostivirea Domnului pentru toți frații lor. Iar astăzi, în această clipă de vremelnică putere și prosperitate a Bisericii majoritare, nu aveți nicio tresărire a inimii? Nu ați putea măcar să tăceți cu smerenie, după ce ați aruncat atât de multe cuvinte disprețuitoare în aceste decenii? Nu a sosit oare momentul unei reînnoiri sufletești, al confruntării cu adevărul și al unui nou parcurs către unitatea pierdută a Bisericii universale?
NOTE______________
[i] „Curtea din Viena și chestiunea Unirii bisericești a românilor din Transilvania la mijlocul secolului al XVIII-lea, ”, Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, editat de Johann Marte, Viorel Ioniță, Wolfgang Nikolaus Rappert, Laura Stanciu și Ernst Christoph Suttner, vol. 2, București: Editura Enciclopedică, 2015, p. 586.
[ii] Christoph Dohmen, „The Suffering Servant and the Passion of Jesus”, Communio. International Catholic Review, 30 (2003), p. 459.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro
