Cât nu am da, uneori, cu toţii, să putem da timpul înapoi pentru a schimba momente, decizii luate în mod greşit, pentru a corecta cuvinte prin care am rănit persoane sau le-am îndepărtat, pentru a anula acţiuni pripite şi atitudini nechibzuite? Doar că timpul nu-l mai putem da înapoi…Ceea ce însă putem face este să învăţăm din toate acestea căci viaţa de fiecare zi, plasmată mereu de alte şi alte întâlniri, decizii, situaţii noi, ne va da posibilitatea să arătăm dacă am devenit sau nu mai prudenţi.
Cuvântul prudenţă vine din substantivul latinesc prudentia, care la rândul său derivă din providentia şi înseamnă precauţie, a vedea ceva înainte de a se întâmpla. Această dispoziţie interioară, după cum ne spune şi Catehismul Bisericii Catolice (cf. CBC 1806), ne ajută să alegem mereu binele şi să evităm răul, cântărind bine deciziile pe care vrem să le luăm.
Da, cel prudent prevede. Ştie că orice cuvânt, decizie şi atitudine au consecinţe asupra persoanei proprii, dar şi asupra celorlalţi. De aceea, ştiind că putem săvârşi uşor răul, persoana prudentă acţionează într-un mod chibzuit, cu multă atenţie. Gândirea sa cuprinde un orizont mai larg. Omul prudent gândeşte înainte de a face ceva. Nu se pripeşte, nu acţionează la nervi, la supărare, nu se aprinde repede în discuţii. Ştie că orice acţiune îşi are consecinţele ei şi că, deseori, graba nu doar că strică treaba, dar consecinţele ei nu mai pot fi schimbate, oricât ar vrea...
În acest sens, creştinul ştie că, fără ajutorul Domnului, fără lumina sa, nu va reuşi să facă alegeri bune, să se decidă în favoarea binelui şi, astfel, să-l poată edifica pe aproapele.
În concluzie, prudenţa ne invită să învăţăm din greşelile noastre şi ale altora căci, cine este înzestrat cu această virtute, poate înţelege ce trebuie să facă în prezent, poate învăţa din trecut şi poate prevedea pentru viitor. Merită, ca atare, să cerem această virtute din partea Domnului, pentru că de ea depinde binele nostru, binele altora, dar mai ales răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu în lume!
